– Tata n-o sã mai stea cu noi.
– De ce? am întrebat din nou printre suspine.
Nu puteam suporta acea hotãrâre din cuvintele mamei.
– Eu îl iubesc pe tati, am adãugat printre hohote de plâns.
– ªi el te iubeºte, Bennie..., dar, vezi tu, trebuie sã plece...
Trebuie sã plece de tot.
– Dar de ce? De ce trebuie? Eu vreau sã stea cu noi.
– Mã tem cã nu prea are de ales.
– Eu sunt de vinã, nu-i aºa? Eu l-am supãrat.
– Nu, Bennie, nu-i asta. Tata te iubeºte.
Am izbucnit în plâns.
– Atunci fã-l sã se întoarcã!
– Nu pot! Nu mai pot face nimic!
Mã strânse la piept cu braþele ei puternice, încercând sã mã
liniºteascã. Suspinele îmi trecurã încet, încet ºi lacrimile mi se
uscarã pe obraji, dar imediat ce-ºi slãbi îmbrãþiºarea, întrebãrile
nãvãlirã mai supãrãtoare ca înainte.
– Tatãl tãu a...
Se opri. Chiar aºa copil cum eram, mi-am dat seama cã îºi cãuta
cuvintele ca sã-mi explice ceva ce eu de fapt nu voiam sã înþeleg.
– Bennie, tatãl tãu a fãcut ceva rãu. Ceva foarte, foarte rãu...
Mi-am ºters ochii cu dosul palmelor.
– Atunci spune-i cã-l ierþi, numai sã nu plece!
– Nu e vorba numai de iertare, Bennie...
– Dar eu vreau sã stea aici cu noi, sã fim toþi împreunã: voi doi,
Curtis ºi cu mine...
Mama încercã încã o datã sã-mi explice de ce trebuia sã plece
tata, dar la opt ani, cât aveam eu pe atunci, explicaþiile ei mã lãsarã
rece. Nici în ziua de azi n-aº putea spune în ce mãsurã am înþeles
ce se petrecea. Cert e cã ºi ceea ce înþelegeam, refuzam sã accept.
Parcã s-a rupt ceva în mine când am auzit-o pe mama spunând cã
tata nu se va mai întoarce niciodatã. Îl iubeam aºa de mult!
Se purta foarte atent cu noi. E drept cã era mai mult plecat, dar
când stãtea acasã mã lua în braþe ºi se juca cu mine cât voiam...
Multã rãbdare trebuie sã fi avut! Cel mai mult îmi plãcea sã mã joc
cu venele de pe dosul palmelor lui mari. Le apãsam ºi aºteptam sã
vãd cum se îngroaºã. „Uite, iar au apãrut!” Râdeam, cãznindu-mã
cu toatã puterea mâinilor mele de copil sã-i þin venele apãsate. El
stãtea liniºtit ºi mã lãsa sã mã joc cât voiam. Nu spunea nimic,
numai câteodatã mã tachina spunându-mi: „Muºchi de broscuþã!”
Apãsam atunci ºi mai înverºunat, dar, nereuºind s-o scot la capãt,
de la o vreme mã plictiseam ºi-mi cãutam altã ocupaþie.
Deºi mama îmi spusese cã ar fi fãcut „ceva rãu”, nu mã puteam
împãca deloc cu ideea cã tata era „rãu”. Se purta întotdeauna frumos
cu mine ºi cu fratele meu, Curtis. Ne fãcea cadouri fãrã vreun
motiv special. Spunea doar: „M-am gândit cã þi-ar face plãcere”,
ºi o licãrire fugarã îi lumina ochii negri.
Seara, când se apropia ora sã vinã de la lucru, nu-i mai dãdeam
pace mamei ºi mã uitam nerãbdãtor la ceas. Alergam afarã ºi
stãteam privind pânã îl vedeam venind pe strãduþã. „Taaatiii!”,
þipam fugindu-i în întâmpinare. Mã lua pe sus pânã în casã.
Când a plecat el, s-a terminat cu toate. Pentru sufletul meu de
copil, viitorul pãrea o întindere fãrã margini ºi fãrã speranþã. Nu
puteam concepe viaþa fãrã tata ºi nu ºtiam, nici eu, nici Curtis,
care avea 10 ani, dacã aveam sã-l mai vedem vreodatã.
* * *
Nu mai þin minte cât am plâns ºi cât am continuat cu întrebãrile
în ziua în care a plecat tata, dar ºtiu cã a fost cea mai tristã zi din viaþa mea. De la o vreme, lacrimile au încetat, nu însã ºi întrebãrile.
Sãptãmâni de-a rândul am asaltat-o pe mama cu toate argumentele
posibile sperând s-o pot îndupleca sã-l ierte – „Cum ne vom
descurca noi fãrã tata?” sau „De ce nu vrei sã mai stea cu noi? Nu
mai face, îþi promit eu... Întreabã-l ºi pe el, dacã nu crezi!”
Degeaba. Ei stabiliserã totul între ei, înainte de a ne comunica
verdictul, mie ºi lui Curtis.
– Toate mamele locuiesc împreunã cu soþii ºi copiii lor, mã
încãpãþânam eu.
– Da, Bennie, dar, vezi tu, lucrurile nu sunt întotdeauna aºa
cum ar trebui sã fie.
– Tot nu vãd de ce.
Mã gândeam la tot ce fãcuse tata pentru noi. De exemplu,
aproape în fiecare duminicã ne lua pe mine ºi pe Curtis la plimbare
cu maºina. Fãceam vizite cunoscuþilor, dar de fiecare datã opream
ºi la o familie anume. Tata vorbea cu cei mari, iar noi, copiii, ne
jucam. Abia mai târziu aveam sã aflu adevãrul: tata avea o altã
„soþie” cu copii, despre care noi nu ºtiam nimic.
Nu ºtiu cum a aflat mama despre viaþa lui duplicitarã, pentru cã
nu a ridicat niciodatã problema de faþã cu mine sau Curtis. Singurul
lucru pe care i l-aº reproºa acum, ca adult, este cã prea s-a zbãtut
sã acopere adevãrul numai pentru ca noi sã nu aflãm cât de gravã
era situaþia. Niciodatã n-a lãsat sã se vadã cât de mult suferea. Aºa
considera ea cã e mai bine pentru noi. Abia dupã mulþi ani am
înþeles ce voia sã spunã uneori cu „droguri ºi femei”.
Dar, chiar înainte ca mama sã afle de cealaltã familie, mi-am
dat seama cã ceva se întâmplase între ea ºi tata. Ei nu se certau
niciodatã, în schimb el pleca; în ultimul timp, pleca tot mai des ºi
pentru tot mai mult timp, iar noi, copiii, nu înþelegeam de ce.
Când am auzit-o pe mama spunând: „Tatãl tãu nu se mai
întoarce!”, parcã s-a rupt ceva în mine.
Nu i-am spus niciodatã mamei, dar în fiecare searã, înainte de
culcare, mã rugam: „Doamne, ajutã-i pe tata ºi pe mama sã se
împace!” Eram sigur cã Dumnezeu îi putea ajuta sã se împace, ca sã fim din nou o familie fericitã. Nu suportam sã-i ºtiu despãrþiþi ºi
nu-mi imaginam viitorul fãrã tata.
Tata însã nu s-a mai întors. Au trecut zile, au trecut sãptãmâni,
ºi am vãzut cã viaþa merge înainte ºi fãrã el. Eram sãraci ºi îmi
dãdeam seama cã mama îºi fãcea griji, deºi nu se plângea niciodatã.
Cu timpul, (aveam vreo 11 ani), am înþeles cã eram mai fericiþi
numai noi trei, fãrã tata. Aveam cel puþin liniºte. Nu mai trebuia sã
stãm speriaþi în camerã ºi sã îndurãm acele tãceri mormântale care
cuprindeau casa când mama ºi tata nu mai vorbeau unul cu altul.
Am încetat atunci sã mã mai rog pentru ei în felul în care o fãcusem
pânã în acel moment.
– Nu-i aºa cã e mai bine cã s-au despãrþit? l-am întrebat odatã
pe Curtis.
– Da, cred cã da, mi-a rãspuns el.
Era exact ca mama: nu-mi spunea niciodatã ce simþea. Vedea
însã ºi el cã era mai bine decât înainte.
Totuºi, gândindu-mã la zilele de dupã plecarea tatei, nu-mi
amintesc sã fi izbucnit în accese de furie sau altceva de genul
acesta. Mama spune cã amândoi eram de nemângâiat ºi nu mã
îndoiesc cã plecarea lui a însemnat o schimbare teribilã pentru
noi. Poate de aceea nu-mi mai amintesc exact ce anume s-a
întâmplat înainte de acea zi. Am gãsit probabil cã cel mai bun
mijloc de a mã consola este uitarea.
* * *
– Bennie dragã, ºtii cã n-avem bani de aºa ceva!
Nu exagerez dacã spun cã am auzit aceste cuvinte de sute de
ori, în lunile de dupã plecarea tatei – din pãcate erau foarte
adevãrate.
Dacã ceream jucãrii sau dulciuri, cum eram obiºnuiþi, vedeam
cum faþa mamei se întrista dintr-o datã. Nu putea sã ni le cumpere.
De la o vreme am încetat sã mai cer. Ce rost avea, dacã tot nu
primeam? De câteva ori i-am surprins privirile pline de indignare, dar imediat îºi regãsea calmul ºi ne spunea cã tata ne iubeºte, dar
nu-i dãdea nici un ban pentru noi.
Îmi amintesc vag cã a încercat de câteva ori sã obþinã pensie
alimentarã, prin proces. Imediat dupã proces tata începea sã trimitã
regulat bani – pentru un timp, e drept – dar suma nu era niciodatã
întreagã, pentru cã de fiecare datã gãsea câte-o scuzã de genul:
„De data asta nu pot sã vi-i dau pe toþi, dar recuperez data viitoare.
Promit!” Desigur cã nu recupera niciodatã ºi mama a renunþat de
la o vreme la gândul de a obþine vreun ajutor de la el.
Faptul cã nu ne dãdea bani ne fãcea viaþa ºi mai grea, dar în
naivitatea mea copilãreascã nu i-o luam în nume de rãu. Nu
înþelegeam totuºi cum ne putea iubi, iar pe de altã parte nu ne
dãdea bani de mâncare.
Unul dintre motivele pentru care nu-i purtam picã era acela cã
mama nu-l vorbea niciodatã de rãu – cel puþin, nu de faþã cu noi.
Mai important însã mi se pare faptul cã mama a reuºit sã ne
inspire încredere în noua noastrã familie redusã dintr-o datã la trei
membri. Îmi era dor ºi de tata, e drept, dar mã simþeam bine numai
cu mama ºi cu fratele meu, pentru cã aºa eram într-adevãr fericiþi.
Mama, femeie aproape fãrã nici o educaþie, crescutã în mijlocul
greutãþilor, într-o familie numeroasã, a fãcut minuni din viaþa ei ºi
a noastrã. Parcã o aud ºi acum spunând: „Lasã, Bennie, o sã vezi
cã totul va fi bine!” chiar în momentele în care pãrea cã nu mai
exista nici o cale de ieºire; ºi nu erau deloc doar vorbe goale. Le
rostea cu toatã convingerea ºi tocmai aceastã convingere ne dãdea
un sentiment de siguranþã.
Tãria ei de caracter se trãgea pe de o parte dintr-o credinþã
profundã în Dumnezeu, ºi pe de altã parte dintr-o uimitoare ca-
pacitate de a ne inspira încredere mie, ºi lui Curtis. Eram conºtienþi
cã nu aveam bani ºi cã viitorul nu prevestea nimic bun, dar nu ne
fãceam griji cã nu vom avea ce mânca sau unde sta.
Crescând fãrã tatã, o împovãram pe mama cu o dublã
rãspundere. Nu-mi aduc însã aminte sã fi auzit-o vreodatã
plângându-se, ci dimpotrivã, se strãduia din rãsputeri sã fie mereu stãpânã pe situaþie. Într-un fel o înþeleg foarte bine. Iar dacã trebuia
sã stea ore întregi la lucru ºi sã ne lase singuri, nu ne supãram,
pentru cã ºtiam cã o face pentru noi. Spiritul acesta de sacrificiu ºi
dãruire de sine a lãsat o impresie profundã asupra mea.
Abraham Lincoln a spus odatã: „Tot ce sunt sau sper sã devin,
îi datorez mamei”. Poate cã n-aº folosi exact aceleaºi cuvinte, dar
nu pot trece cu vederea faptul cã ea, Sonya Carson, a avut o
influenþã covârºitoare asupra mea. N-aº putea, aºadar, vorbi despre
succesele mele fãrã sã încep prin a vorbi despre mama. Povestea
vieþii mele începe cu ea...
