Medicul stinse lanterna ºi se ridicã de pe patul lui Bo-Bo
Valentine.
– Nu credeþi cã ar fi timpul sã lãsãm copilul ãsta în pace? mã
întrebã, arãtând cu capul spre fetiþa de patru ani.
Era luni dimineaþa. Îmi fãceam vizita obiºnuitã. Când am ajuns
la Bo-Bo, ºeful secþiei mi-a explicat:
– Singurul semn de viaþã e reacþia pupilelor la luminã.
Din examinarea fundului de ochi am stabilit cã era vorba de
presiune intracranianã. I-au provocat comã barbituricã ºi au creat
hiperventilaþie pentru ca presiunea sã scadã. Nu se vedea însã nici
un rezultat.
Micuþa Bo-Bo se numãra printre nefericitele victime ale
accidentelor de maºinã. Fusese lovitã de un camion. Sâmbãtã ºi
duminicã zãcuse inconºtientã la secþia de terapie intensivã, cu un
monitor introdus în craniu pentru a-i mãsura presiunea. Pe mãsurã
ce presiunea creºtea, micuþa pierdea ºi puþinele funcþii pe care le
mai avea: miºcarea ºi reacþia la stimuli.
Înainte de a-i rãspunde medicului, m-am aplecat asupra lui
Bo-Bo ºi i-am ridicat pleoapele. Pupilele erau fixe ºi dilatate.
– Parcã mi-aþi spus adineauri cã pupilele mai reacþioneazã, am
spus întorcându-mã îngrozit spre medic.
– Bineînþeles, ripostã el. Chiar înainte de a intra dvs. în salon
am verificat reflexul.
– Aºadar, chiar acum s-a întâmplat? Pupilele sunt dilatate.
Urgenþã de gradul patru! am strigat, pãstrându-mi totuºi calmul.
Trebuie sã facem ceva. Chiar acum!M-am întors spre asistenta din spatele meu:
– Spuneþi la sala de operaþie cã suntem pe drum.
– Urgenþã de gradul patru! þipã ºi ea, luând-o la fugã pe coridor.
Urgenþele de acest fel îi mobilizeazã pe toþi. Echipa sãlii de
operaþie lucreazã tãcut ºi repede. Nimeni nu strigã ºi nimeni n-are
timp de explicaþii.
Doi medici au înºfãcat patul lui Bo-Bo ºi au ieºit cu el în goanã
pe coridor. Din fericire, operaþia programatã pentru ora aceea nu
începuse încã. În drum spre sala de operaþie m-am abãtut în
cabinetul unui neurochirurg mai vârstnic decât mine, care avea
experienþã în accidente traumatice. În timp ce personalul fãcea
pregãtirile de rigoare, i-am explicat ce se întâmplase.
– Auzi, nu te bãga, a fost rãspunsul lui, în timp ce se ridica sã
plece. Îþi pierzi timpul.
Am rãmas mut. Nu mã aºteptam la o astfel de reacþie din partea
lui. N-am stat prea mult pe gânduri, pentru cã timpul nu-mi
permitea. Bo-Bo era încã în viaþã. Aveam o ºansã – micã, ce-i
drept –, dar nu trebuia sã-i dau cu piciorul.
Bo-Bo a fost aºezatã pe materialul moale de pe masa de operaþie
ºi învelitã cu un cearºaf de verde-deschis. În câteva minute era
gata de operaþie. Am început prin a-i tãia cutia cranianã ºi a-i
îndepãrta partea din faþã, dupã care a urmat secþionarea înveliºului
exterior, dura mater. Între cele douã emisfere cerebrale se gãseºte
coasea, o regiune pe care, secþionând-o, puteam obþine o
echilibrare a presiunii în emisfere. Folosind dura mater de la un
donator, i-am acoperit creierul, dându-i astfel posibilitatea sã se
inflameze ºi sã se retragã fãrã sã afecteze organele învecinate. Am
cusut-o ºi i-am închis craniul la loc. Operaþia a durat exact douã ore.
În urmãtoarele ore, Bo-Bo rãmase în comã. Mi se rupea inima
la vederea pãrinþilor care aºteptau neliniºtiþi în jurul patului. ªtiam
foarte bine prin ce treceau. Mai dureros era cã nu le puteam promite
nimic.
Într-o dimineaþã, am observat o uºoarã reacþie a pupilelor ºi
mi-am spus: „Poate, poate”. Dupã douã zile, Bo-Bo a început sã miºte. κi întindea din când în când picioruºele sau se rãsucea în
pat ca ºi cum ºi-ar fi cãutat o poziþie mai comodã. Într-o sãptãmânã
era mult mai activã ºi reacþiona la atingere. Când nu mai exista
nici o îndoialã cu privire la recuperarea ei, i-am cusut la loc
porþiunea de craniu pe care o îndepãrtasem.
Dupã ºase sãptãmâni, Bo-Bo era din nou fetiþa de patru ani,
isteaþã ºi plinã de energie.
Am fost încã o datã fericit cã n-am ascultat de „sfaturile”
criticilor.
* * *
De atunci n-am mai avut decât un singur caz de craniotomie, ºi
anume în vara anului 1988. Charles (nume fictiv), un bãieþel de
zece ani, fusese lovit rãu de o maºinã. Când asistenta a anunþat cã
pupilele lui Charles erau fixe ºi dilatate, am ºtiut cu toþii cã nu mai
era nici un minut de pierdut. Clinica era arhiplinã în acea zi. L-am
trimis pe medicul de serviciu sã-i spunã mamei cã trebuia sã-l
operãm de urgenþã pe Charles ºi sã-i îndepãrtãm o porþiune din
craniu, într-un un ultim efort de a-i salva viaþa.
– Nu ºtim dacã vom reuºi, îi spuse asistenta mamei, dar doctorul
Carson crede cã meritã sã încercãm.
Sãrmana mamã nu se aºtepta la aºa ceva.
– Nu, nu, nici sã nu vã gândiþi! Lãsaþi copilul sã moarã în liniºte.
Nu vã pot permite sã faceþi experimente pe copilul meu!
– Dar aºa am avea cel puþin o ºansã...
– O ºansã? Eu vreau mai mult decât o ºansã. Lãsaþi-l în pace!
Reacþia ei nu era condamnabilã. Cu trei zile înainte, îi spusesem
cã starea bãiatului se înrãutãþise atât de mult, încât nu mai puteam
garanta cã avea sã-ºi mai revinã, ºi iatã cã acum individul ãsta din
faþa ei o zorea sã-ºi dea consimþãmântul pentru o operaþie care din
start nu promitea nimic.
M-am dus sã-i vorbesc personal. Mi-am luat timp sã-i explic pe
îndelete cã n-aveam de gând sã-i tãiem copilul în bucãþi.– Daþi-mi voie sã vã relatez un caz pe care l-am avut nu de
mult. O fetiþã tare dulce. O chema Bo-Bo.
Când am terminat povestea, am adãugat:
– Uitaþi care e problema: nu ºtiu dacã operaþia va reuºi sau nu,
dar nu vãd de ce am renunþa când mai avem o scânteie de speranþã,
fie ea cât de micã. În cel mai rãu caz, Charles va muri, lucru care
se va întâmpla oricum.
Când a înþeles cum stãteau lucrurile, mi-a spus:
– Vreþi sã spuneþi cã Charles ar mai avea totuºi o ºansã?
– Dacã îl operãm, cu siguranþã.
– Atunci, bineînþeles cã sunt de acord, spuse ea. Mã temeam
numai cã îl tãiaþi degeaba.
M-am abþinut sã-i mai explic cã aºa ceva nu ne stã în fire, în
schimb i-am repetat cã era singura ºansã. κi dãdu imediat
consimþãmântul în scris, iar eu m-am repezit cu bãiatul în sala de
operaþie.
Ca ºi în cazul lui Bo-Bo, trebuia sã îndepãrtez o parte a creierului
ºi sã secþionez coasea dintre cele douã emisfere, sã acopãr creierul
cu o dura mater donatã ºi sã cos la loc craniul.
Aºa cum mã aºteptam, Charles a rãmas timp de o sãptãmânã în
comã. Auzeam ici-colo vociferãri de genul: „E o cauzã pierdutã.
Jocul s-a terminat.”
La vizita sãptãmânalã, s-a ridicat problema lui Charles. Eu
n-am putut participa, pentru cã mã aflam în operaþie, în schimb
le-am cerut colegilor sã-mi povesteascã ce s-a discutat.
– Ce pãrere aveþi? îl întrebã un medic pe un intern.
– Mi se pare cã de data aceasta a cam întrecut mãsura.
– Curatã nebunie! izbucni altul, dând glas nãdufului tuturor.
Unul dintre neurochirurgii de faþã, care era familiarizat cu astfel
de cazuri, spuse:
– Mã ºi miram sã se termine cu bine.
Un altul adãugã:
– Bãiatul nu ºi-a revenit încã ºi nici nu cred cã-ºi va mai reveni
vreodatã. Dupã pãrerea mea, operaþia a fost cu totul nelalocul ei.Mã întreb cât de viteji ar fi fost dacã aº fi fost ºi eu de faþã. Cele
ºapte zile de comã pledau totuºi în favoarea lor. Ceva îmi spunea
cã bãiatul acesta mai avea o ºansã. Sã fi fost doar încãpãþânarea?
În orice caz, eram hotãrât sã nu renunþ.
În cea de-a opta zi, o asistentã observã un tremur uºor al
pleoapelor. Povestea lui Bo-Bo se repeta. La scurt timp dupã aceea
a început sã vorbeascã, iar o lunã mai târziu l-am trimis la
recuperare. De atunci a fãcut progrese uimitoare. Sunt sigur cã îºi
va reveni în timp.
Spre deosebire însã de Bo-Bo, Charles nu a scãpat complet de
atacuri; accidentul fusese mai grav ºi, în plus, Charles era ºi cu
câþiva ani mai mare.
Dupã ºase luni de la operaþie, Charles era activ, mergea, vorbea
ºi avea o personalitate dinamicã. Mai presus de toate însã, mama e
vãdit recunoscãtoare cã fiul ei se aflã încã în viaþã.
* * *
Un alt nume pe care nu-l voi uita niciodatã e Danielle. Când
am vãzut-o pentru prima datã, avea cinci ani. Se nãscuse cu o
tumoare care crescuse cu timpul, ajungând de mãrimea capului.
Prietenii „binevoitori” o sfãtuiau pe mamã sã o abandoneze într-un
spital.
– Nu! se apãra ea. E copilul meu, eu l-am nãscut. E carne din
carnea mea.
Îngrijirea cerea un efort supraomenesc: de trei ori pe zi trebuia
sã-i schimbe hainele pentru ca tumoarea care supura sã nu se
infecteze.
Mama lui Danielle mã sunã la birou; citise într-un articol din
Ladies Home Journal cã aº fi operat cazuri de care nimeni nu voia
sã se atingã. Dr. Carol James, asistenta mea, mi-a întins receptorul
spunând:
– Cred cã te-ar interesa.
Dupã ce am ascultat povestea, i-am dat dreptate.– Spune-i mamei sã-mi trimitã filmele ºi rezultatele de la analize.
În mai puþin de o sãptãmânã ºtiam tot istoricul bolii. Mi-am dat
seama cã situaþia lui Danielle era fãrã ieºire: tumoarea deformase
creierul ºi se extinsese fãcând imposibilã refacerea tegumentelor.
Trebuia sã existe totuºi o modalitate sã scoatem tumoarea ºi sã
închidem craniul la loc.
Am luat legãtura cu Craig Dufresne de la chirurgie plasticã ºi
cu dr. Peter Philips, un neuro-oncolog pediatru, specializat în
tratamentul copiilor cu tumori cerebrale. În cele din urmã, am
descoperit o metodã. Ulterior, dr. Dufresne avea sã înlocuiascã
pielea capului cu fâºii luate de pe spate. Dupã ce pielea astfel
transplantatã se vindeca, dr. Philips ºi Lewis i-au prescris
chemoterapie pentru a distruge celulele tumorale rãmase.
Operaþia a durat nouãsprezece ore, lucru care nu ne-a surprins
pe nici unul. Tot ce conta acum erau însã rezultatele: reuºiserãm
sã scoatem tumoarea ºi sã transplantãm pielea.
Am lucrat cot la cot cu dr. Dufresne. Eu am avut nevoie de
aproape jumãtate din timp pentru a îndepãrta tumoarea; în cele
nouã ore rãmase, dr. Dufresne a acoperit craniul cu fâºii de piele
ºi muºchi. Pe la jumãtatea operaþiei, i-am spus:
– Sper cã nu ne sancþioneazã...
La care el a dat din cap în semn cã nu. Simþeam cã era la fel de
optimist ca ºi mine.
Operaþia a reuºit. Conform prevederilor noastre, dupã câteva
sãptãmâni, Danielle se afla din nou pe masa de operaþie, de aceastã
datã pentru a-i îndepãrta pielea transplantatã, astfel încât sângele
sã-ºi reia cursul normal în locul operaþiei.
Danielle a început sã se simtã mai bine ºi sã se comporte ca
orice copil normal. Pãrinþii erau în culmea fericirii. Fiecare miºcare,
care altora li se pare un lucru de la sine înþeles, era pentru ei o
adevãratã minune: o mânuþã întinsã, un zâmbet.
Apoi totul a luat-o razna: respiraþia, stomacul, rinichii. Nu
bãnuiam cã aveau vreo legãturã cu tumoarea. Întreg personalul
secþiei de terapie intensivã, de la medici pânã la asistente, se strãduia sã þinã în funcþiune plãmânii ºi rinichii lui Danielle.
Ne-am unit ºi noi eforturile cu ale lor. Am fãcut tot ce era omeneºte
posibil, dar Danielle a murit. La autopsie am descoperit în tot corpul
metastaze. Operasem prea târziu. Dacã venea cu o lunã mai
devreme, poate cã mai avea ºanse.
Pãrinþii ºi bunicii fetiþei, care veniserã din Michigan sã fie lângã
ea la operaþie, s-au dovedit foarte înþelegãtori în lungile luni de
aºteptare. Le-am admirat maturitatea de gândire cu care au
întâmpinat moartea lui Danielle.
– Þinem sã vã spunem cã suntem întru totul de acord cu ceea
ce faceþi aici, la Hopkins, au spus pãrinþii.
– Vã suntem recunoscãtori, a încuviinþat bunica, pentru cã aþi
avut bunãvoinþa sã operaþi un caz pe care toþi l-au considerat
imposibil.
Cuvintele mamei mi-au rãmas întipãrite în memorie. Cu o voce
înãbuºitã de durere, mi-a spus:
– ªtiu cã sunteþi un om al lui Dumnezeu ºi cã El þine toate
lucrurile în mâna Lui. ªtim cã aþi fãcut tot ce v-a stat în putinþã
pentru a ne salva fetiþa. Vã suntem recunoscãtori, chiar dacã
lucrurile nu s-au terminat cum ne-am fi dorit.
Am relatat aceastã întâmplare ca sã ºtiþi cã nu toate cazurile au
un sfârºit fericit. Cred cã degetele de la mâini nu mi-ar ajunge
pentru a numãra nereuºitele.
