Vãzând cã mã îndreptam în direcþia ei, asistenta îºi ridicã
plictisitã privirea ºi mã întrebã absentã, oprindu-se un moment din
scris:
– Pentru cine ai venit?
Din tonul vocii am înþeles cã mã lua drept unul dintre
brancardieri. Purtam halatul verde care nu-mi trãda ocupaþia.
– N-am venit sã ridic pe nimeni.
Am privit-o zâmbind. Mi-am dat seama cã singurii negri pe
care îi vãzuse pe secþie fuseserã brancardierii.
– Sunt noul intern.
– Noul intern?! Dar nu puteþi... vreau sã spun cã... adicã..., se
bâlbâi într-o încercare nereuºitã de a se scuza.
– Nu face nimic, i-am spus, încercând s-o scot din încurcãturã,
mai ales cã eram obiºnuit cu astfel de situaþii. Sunt nou aici aºa cã
n-aveaþi de unde ºti cine sunt.
La prima vizitã pe secþia de terapie intensivã eram îmbrãcat în
halatul alb, „halatul de maimuþã” cum îi spuneam noi, internii.
N-am intrat bine ºi am ºi auzit o asistentã strigându-mã:
– Ai venit pentru domnul Jordan?
– Nu, îmi pare rãu.
– Sigur? întrebã ea încreþindu-ºi fruntea. Numai el era programat
pentru respiraþie artificialã.
Între timp, mã apropiasem destul de mult încât sã-mi poatã citi
numele de pe ecuson sub care scria „intern”.
– Oh, îmi pare rãu, spuse ea vizibil afectatã de gafã.
Cred ºi eu cã îi pãrea. Mi-ar fi plãcut sã îi spun ceva de genul:
„Nu face nimic, doamnã. Toate reacþiile noastre se bazeazã pe
experienþa trecutã. Dacã n-aþi mai întâlnit nici un intern negru pânã
acum, nu e de mirare cã m-aþi luat drept asistent, pentru cã asistenþii
sunt singurii negri pe care i-ai vãzut în halat alb.” Am zâmbit ºi
am plecat mai departe.
Era desigur inevitabil ca unii pacienþi albi sã refuze sã fie trataþi
de un medic negru. O doamnã îi spunea odatã doctorului Long:
– Îmi pare rãu, dar eu nu vreau sã fiu tratatã de un negru.
Dr. Long avea un rãspuns pregãtit în astfel de situaþii, pe care îl
dãdea pe un ton calm ºi categoric:
– Vedeþi uºa? Puteþi s-o folosiþi liniºtitã. Iar dacã vã rãzgândiþi,
dr. Carson vã stã la dispoziþie.
N-am aflat decât mult mai târziu de incidentele acestea, povestite
de dr. Long. Þinea cu înverºunare la punctul lui de vedere,
respingând orice prejudecatã, când era vorba de culoarea pielii
sau de apartenenþa etnicã. Simþeam însã ostilitatea unor pacienþi.
(Trebuia sã fi fost orb sã nu observi!). Felul în care se purtau ºi
rãceala lor spuneau atât de mult, încât nu mai era nevoie de cuvinte.
Gãseam însã de fiecare datã puterea necesarã sã-mi spun cã pãrerea
unora ca aceºtia nu însemna pãrerea tuturor.
Ori de câte ori vreun pacient începea sã obiecteze, dr. Long îl
ameninþa cu externarea. Din câte ºtiu, nici un pacient n-a pãrãsit
vreodatã clinica.
Ca sã fiu sincer, trebuie sã spun cã acest amãnunt nu mã prea
afecta. De câte ori mã izbeam de astfel de prejudecãþi, auzeam
parcã vocea mamei spunându-mi:
– Unii oameni sunt ignoranþi. Trebuie educaþi.
Cea mai grea rãspundere pe care o simþeam ºi atunci ºi în anii
de mai târziu a fost aceea de a le oferi adolescenþilor de culoare un
exemplu. Tinerii aceºtia trebuiau sã-ºi dea seama cã singura cale
de a ieºi din starea lor deplorabilã este sã-ºi exploateze talentele
cu care au fost dotaþi, sã nu aºtepte ca alþii sã le rezolve problemele.
Nu ºtiam dacã voi realiza ceva în viaþã, dar voiam sã le demonstrez cã se poate ajunge departe, chiar dacã eºti dezavantajat social.
Eu nu sunt cu nimic mai bun decât majoritatea tinerilor de culoare
din ziua de azi.
ªi, pentru cã tot am atins subiectul acesta, aº vrea sã mai spun
cã multe dintre problemele legate de rasã ºi-ar gãsi rezolvarea dacã
noi, cei care constituim aceastã minoritate, am sta pe picioarele
noastre, fãrã sã mai aºteptãm sã vinã alþii ºi sã ne scoatã din starea
în care ne aflãm.
În sistemul de valori din societatea modernã, numai cei mai
buni sunt apreciaþi. Fãrã a adopta un astfel de sistem egocentrist,
trebuie totuºi sã facem tot ce ne stã în putinþã pentru a fi de folos
celor din jurul nostru.
Eu am motive sã sper. Am observat, de exemplu, cã un
vietnamez care emigreazã în Statele Unite se izbeºte la început de
prejudecãþi din partea tuturor: fie albi, fie negri, fie sud-americani.
Nici unul nu cere însã ceva de pomanã, ci acceptã sã facã muncile
cele mai de jos. Intelectualii nu se dau înapoi de la mãturat, dacã
aceasta înseamnã o muncã plãtitã cinstit. Cu timpul, mulþi ajung
proprietari de terenuri ºi impresari.
Cam acesta ar fi mesajul pe care vreau sã-l transmit tinerilor.
Nu poþi ajunge dintr-un salt vicepreºedinte într-o întreprindere.
Chiar dacã ai reuºi, nu þi-ar folosi prea mult pentru cã nu ai fi
capabil pentru munca respectivã.
Gãsesc cã e mult mai potrivit sã-þi ocupi locul care þi se cuvine
ºi sã avansezi prin muncã.
* * *
Povestea mea ar rãmâne neterminatã dacã nu v-aº povesti un
incident petrecut în timpul cât am lucrat ca intern pe secþia de
chirurgie generalã.
În perioada aceea am intrat în conflict cu un medic-ºef din
Georgia, pe nume Tommy. Individul acesta nu putea sã se împace
cu ideea cã trebuia sã lucreze cot la cot cu un negru, tocmai în
Johns Hopkins. Cu toate cã nu mi se împotrivea fãþiº, era destul cã îmi fãcea mereu observaþii usturãtoare, îmi tãia replica, mã ignora
sau se purta grosolan.
În cele din urmã, conflictul a izbucnit când l-am întrebat:
– De ce e nevoie sã luãm sânge pacientului X? Am mai...
– Pentru cã aºa am spus! tunã el.
Am fãcut cum mi-a ordonat. De fiecare datã când îl mai întrebam
ceva cu „de ce...”, îmi trântea aceeaºi replicã. Cãtre searã s-a iscat o
oarecare neînþelegere. Eu n-aveam nici un amestec, dar el era foarte
nervos ºi ºtiam din experienþã cã în astfel de cazuri nu-i trecea prea
repede. S-a rãsucit spre mine ºi a început ca de obicei:
– Ascultã, eu sunt un tip de treabã, dar...
Nu mi-a trebuit mult ca sã constat cã aceste cuvinte dezminþeau
imaginea favorabilã pe care încerca sã ºi-o facã. De aceastã datã
mi-a spus verde în faþã:
– Te crezi cineva, pentru cã ai primit aprobarea pentru neurologie
mai repede decât alþii, nu? Toþi spun cã eºti aºa ºi pe dincolo, dar
aflã cã în ochii mei nu faci nici cât o ceapã degeratã. Eºti un ticãlos,
asta eºti. ªi sã-þi fie clar, Carson: te pot da afarã înainte s-apuci
sã te ºtergi la nas!
Spectacolul a durat mai multe minute. Îl tot acest timp, l-am
privit fãrã sã scot nici un cuvânt. Când, în sfârºit, a fãcut o pauzã
ca sã mai respire, l-am întrebat cât am putut de calm:
– Aþi terminat?
– Da, am terminat.
– Bine.
Atât. Mai mult nici nu era nevoie. A fost ultimul cuvânt pe care
mi l-a adresat. Cât despre mine, pretinsa lui influenþã nu mã îngrijora
deloc. Cu toate cã era medic-ºef, nu el, ci medicii primari luau
deciziile. Nu voiam însã sã-i dau ocazia de a mã avea la mânã
reacþionând violent sau înfruntându-l. Îmi fãceam datoria
conºtiincios, aºa cum credeam eu de cuviinþã. Nimeni altcineva nu
s-a plâns de mine, aºa cã nu trebuia sã iau în serios ameninþãrile lui.
În secþia de chirurgie am întâlnit o mulþime de chirurgi
înfumuraþi ºi foarte siguri pe ei. Nu-i puteam suporta. Abia aºteptam sã vinã timpul sã mã mut. Am ajuns în sfârºit ºi la neurochirurgie.
Era cu totul altã viaþã! Doctorul Long, ºeful secþiei, era cel mai
cumsecade om pe care l-am întâlnit. Ar fi avut tot dreptul sã fie
încrezut, pentru cã ºtia absolut orice, cunoºtea pe oricine ºi, din
punct de vedere tehnic, era cel mai bun din lume. Cu toate acestea,
gãsea întotdeauna timp sã vorbeascã cu oamenii ºi se purta politi-
cos cu toatã lumea. Chiar de la început, când nu eram decât intern,
se arãta întotdeauna dispus sã-mi rãspundã la întrebãri.
De staturã mijlocie, înalt cam de 1,80 m, cu câteva fire albe la
tâmple – aºa arãta când l-am cunoscut. Acum e aproape cãrunt.
Avea o voce profundã, de bas. Mulþi din Johns Hopkins îl mai
imitã încã. ªtie, dar face haz pe tema aceasta, pentru cã are un simþ
al umorului foarte dezvoltat.
Acest om a devenit mentorul meu. L-am admirat chiar din prima
zi când l-am întâlnit. În anul 1977, când am venit la Hopkins, nu
erau decât foarte puþini negri ºi nici unul nu frecventa facultatea la
zi. Mai era un medic-ºef la chirurgie cardiacã, pe nume Levi
Watkins, ºi un intern care studiase tot la Yale, Martin Goines.1
La chirurgie generalã sunt mulþi interni, dar la neurochirurgie
rândurile se mai rãresc. Pe vremea aceea, nimeni nu voia sã se
transfere la neurochirurgie. La sfârºitul perioadei în care activasem
ca intern, din cei treizeci, câþi eram în total, doar cinci s-au arãtat
interesaþi de neurochirurgie. Era un singur loc, dar pe lângã noi
mai erau o sutã douãzeci ºi cinci de candidaþi de la alte facultãþi.
Îmi mai rãmâneau ºase ani ca intern: unul la chirurgie generalã
ºi cinci la neurochirurgie. Trebuia sã fac doi ani de chirurgie
generalã pentru cã alesesem neurochirurgia. Perspectiva nu mã
prea încânta, dar n-aveam de ales. Chirurgia generalã îmi displãcea
cumplit. Cãutam disperat o portiþã de scãpare. Cred cã aº fi fost în
stare sã renunþ ºi la Johns Hopkins ºi sã mã mut la oricare alt spital
care m-ar fi primit ºi cu un singur an de chirurgie. Fusesem
recomandat cu multã cãldurã de toate secþiile unde lucrasem ca
intern. Practica la neurochirurgie se apropia de sfârºit, ceea ce
însemna cã trebuia sã-mi caut o altã clinicã universitarã. Tocmai
când eram în aceastã situaþie criticã, doctorul Long mã chemã în
biroul sãu.
– Ben, spuse, ai fãcut treabã bunã ca intern.
– Mulþumesc, am rãspuns încântat.
– ªtii, la neurochirurgie i-ai uimit pe toþi.
Aº fi vrut sã par indiferent, dar cred cã radiam de fericire.
– Uite la ce m-am gândit, continuã el, aplecându-se puþin înainte.
Ar fi în interesul nostru dacã ai rãmâne la neurochirurgie în anul
în care ar trebui sã faci chirurgie generalã.
– Mulþumesc foarte mult, am reuºit cu greu sã bâigui.
Parcã îmi pieriserã toate cuvintele. Era un rãspuns prea clar la
rugãciunile mele.
* * *
Între anii 1978 ºi 1982 am lucrat ca intern la Johns Hopkins. În
anul 1981 eram medic-ºef la Spitalul Municipal din Baltimore,
care aparþinea de Johns Hopkins.
Mi-aduc aminte de un incident petrecut în acest spital. Într-o zi,
a fost adus de urgenþã un individ lovit la cap cu o bâtã de baseball.
În acest timp, în Boston se întâlnea Asociaþia Neurochirurgilor din
SUA. Majoritatea medicilor, inclusiv cel care rãspundea de clinica
din Baltimore, erau plecaþi la conferinþã. Profesorul de serviciu
din Johns Hopkins rãspundea de toate spitalele.
Pacientul adus de urgenþã a intrat în comã. Situaþia se agrava
vãzând cu ochii. Începusem sã mã agit. „Trebuie fãcut ceva”, îmi
spuneam, ºovãind ce-i drept când mã gândeam la lipsa mea de
experienþã. Sunam din minut în minut la medicul din corpul
profesoral, dar nu rãspundea nimeni. Deveneam tot mai neliniºtit.
Îmi dãdeam seama cã omul va muri dacã nu intervin în vreun fel,
ºi acest fel însemna o lobectomie1
, operaþie pe care eu n-o mai
fãcusem niciodatã.
1
Lobectomia înseamnã îndepãrtarea lobului frontal.
Ce era de fãcut deci? Ilegalitatea unei astfel de intervenþii
nesupravegheate mã îngrijora mai mult decât eventualele
complicaþii medicale. Dar ce fac dacã încep operaþia ºi se porneºte
o hemoragie pe care n-o mai pot opri? Sau dacã intervin cine ºtie
ce complicaþii ºi nu voi ºti ce sã fac? ªtiam cã, dacã se întâmplã
ceva, voi fi tras la rãspundere ºi prima întrebare pe care o voi auzi
va fi: „De ce ai fãcut-o?” Pe de altã parte, îmi ziceam: „Dar dacã
nu operezi, ce va fi?” Rãspunsul era clar: omul murea.
Ed Rosenquist, asistentul medicului din sala de operaþie, mi-a
înþeles frãmântarea ºi mi-a spus:
– Începeþi!
– Aºa voi face, am rãspuns.
Hotãrârea o datã luatã, mi-a risipit orice urmã de neliniºte.
Trebuia sã operez! Trebuia sã fac tot ce puteam!
– Pregãtiþi pacientul pentru operaþie! am ordonat asistentei ºefe,
strãduindu-mã sã par cât mai stãpân pe mine.
Am început apoi sã mã pregãtesc ºi eu, împreunã cu Ed, pentru
operaþie.
În momentul când am început operaþia propriu-zisã, eram
complet relaxat. Am deschis cutia cranianã ºi am îndepãrtat lobul
frontal ºi pe cel temporal drept, care erau teribil de inflamaþi. Era o
operaþie grea. Vã întrebaþi, desigur, cum poate cineva trãi fãrã
aceste pãrþi ale creierului. În unele situaþii, nu sunt absolut
indispensabile.
Operaþia a decurs fãrã complicaþii. Omul ºi-a revenit la câteva
ore dupã anestezie, fãrã leziuni sau tulburãri motorii. Totuºi operaþia
m-a marcat puternic. Zile în ºir am fost obsedat de gândul cã puteau
apãrea complicaþii ºi cã puteam fi acuzat pentru ceea ce fãcusem.
Când s-a aflat, nimeni nu mi-a reproºat nimic. Toþi îºi dãdeau
seama cã omul ar fi murit cu siguranþã dacã nu l-aº fi adus urgent
pe masa de operaþie.
* * *
Munca în cercetare, din anul V, a marcat apogeul perioadei de
internat. Tumorile cerebrale ºi neuro-oncologia constituiau obiectul
principal al preocupãrilor mele, de care deveneam tot mai pasionat.
Aº fi rãmas în cercetare, dar n-aveam la dispoziþie animalele de
laborator de care aveam nevoie pentru a le implanta tumori
cerebrale. Dacã experimentele fãcute pe animale mici dãdeau
rezultate utile, se putea începe dezvoltarea unui tratament în folosul
oamenilor. Aceasta e cea mai rezonabilã formã de cercetare a unor
metode noi de tratament.
Experimentele fãcute pe ºoareci, maimuþe ºi câini dãduserã
rezultate bune, însã cercetãtorii se loveau de anumite greutãþi:
rezultatele experimentelor pe câini erau inexacte, maimuþele costau
o avere, iar cobaii erau ieftini, dar mult prea mici pentru a-i putea
opera sau pentru a-i vizualiza la tomografia computerizatã sau la
rezonanþa magneticã nuclearã.
Aveam de depãºit trei obstacole: sã fac rost de un animal potrivit
care sã dea rezultate exacte la experimente ºi sã fie suficient de
mare pentru a fi operat. Intenþia mea era sã experimentez pe o
anumitã specie de animale care sã rãmânã apoi specia de bazã când
aveam sã continuãm cercetarea tumorilor cerebrale. Câþiva cercetãtori
ºi oncologi care fãcuserã deja câteva descoperiri m-au avertizat:
– Ben, dacã ai de gând sã te lansezi în cercetarea tumorilor
cerebrale, sã nu te aºtepþi la rezultate mai devreme de doi ani.
Când am luat hotãrârea sã mã ocup de acest proiect cred cã
eram în stare sã lucrez ºi mai mult de doi ani. Singurul impedi-
ment erau animalele. Am început cu ºobolani, dar a trebuit sã
constat în curând cã erau mult prea mici. În plus, detest aceste
animale. Îmi trezesc prea multe amintiri din viaþa de mahala din
Boston. Am renunþat la ºobolani ºi am început sã caut altceva. Am
petrecut urmãtoarele sãptãmâni discutând cu mai mulþi colegi. Unul
dintre meritele clinicii Johns Hopkins este cã are specialiºti
desãvârºiþi în absolut toate domeniile. Am început sã întreb în stânga
ºi-n dreapta:
– Ce animale spuneaþi cã folosiþi? Aha. Nu v-aþi gândit ºi la
altele?
Dupã un timp, mi-a venit ideea sã folosesc iepuri albi din Noua
Zeelandã. Întruneau perfect toate condiþiile. Cineva m-a îndrumat
cãtre dr. Jim Anderson care folosea curent aceastã rasã de iepuri
pentru cercetãrile sale.
Laboratorul din Blaylock Building m-a rãscolit. Era o încãpere
dotatã cu un aparat Roentgen, o masã chirurgicalã pentru
experimente, un frigider, un incubator ºi o chiuvetã adâncã.
Dupã ce m-am prezentat doctorului Anderson, am trecut direct
la subiect
– Am auzit cã folosiþi de mult timp iepuri.
– Da, aºa e, încuviinþã el.
Îmi descrise apoi rezultatele pe care le obþinuse folosind o
substanþã producãtoare de tumori în ficat ºi rinichi, pe care el o
numea VX2. Cercetãrile dãduserã rezultate destul de constante pe
o perioadã mai îndelungatã.
– Jim, i-am spus, tocmai studiez o tumoare cerebralã ºi mã
gândeam sã folosesc iepuri. ªtii cumva ce fel de tumori se pot
dezvolta în creierul lor?
– Pãi, VX2 se poate instala ºi la nivelul creierului, spuse el
gândind cu voce tare.
– Crezi cã ar funcþiona cu VX2?
– De ce nu? De vreme ce funcþioneazã în alte regiuni, nu vãd
de ce n-ar funcþiona ºi pe creier.
Dupã o pauzã, continuã:
– Dacã vrei, putem încerca.
– Eu sunt gata, i-am rãspuns.
Jim Anderson mi-a fost de mare folos în cercetãrile mele. Am
încercat iniþial sã separãm mecanic celulele canceroase tãind cu
lamelele porþiuni mici din tumori. Din pãcate, acestea nu au mai
crescut. Am implantat apoi în creierul iepurilor bucãþi din tumori,
de data aceasta cu succes. Tumorile au început sã creascã. Pentru
a experimenta ceea ce noi numim „test de viabilitate”, am apelat
la dr. Michael Colvin, care lucra ca biochimist în laboratorul de
oncologie ºi care m-a trimis la un alt biochimist, doctorul John
Hilton.
Dr. Hilton ne-a sugerat sã folosim enzime care sã dizolve
þesuturile învecinate, dar sã nu afecteze celulele canceroase. Dupã
sãptãmâni întregi de încercãri, dr. Hilton a gãsit în cele din urmã
combinaþia de care aveam nevoie. Rezultatul a întrecut toate
aºteptãrile: celulele au supravieþuit aproape 100%. Ne-am îmbunã-
tãþit apoi experimentele prin încã o metodã: cu un ac subþire, im-
plantam celule în creier. Toate începeau sã creascã. Între a 12-a ºi
a 14-a zi, toþi iepurii au murit de tumori cerebrale.
Un asemenea rezultat exact ºi invariabil ne-a permis sã trecem
la faza urmãtoare ºi sã aflãm cum cresc tumorile. Am recurs la
tomografia computerizatã1
ºi ne-am bucurat ca niºte copii când
am identificat tumorile pe film. Cea mai recentã descoperire la ora
respectivã era RMN2
, o tehnicã elaboratã în Germania, care nu ne
stãtea însã la dispoziþie.
Jim Anderson a dus câþiva iepuri în Germania ºi a identificat
tumorile prin RMN. Aº fi vrut tare mult sã-l însoþesc, dar îmi lipseau
banii de avion.
În anul 1982 am folosit ºi un PET3
. Hopkins s-a numãrat printre
primele spitale din þarã care a primit un astfel de aparat.
1 În cazul tomografiei computerizate, spre deosebire de radiografiile
tradiþionale, diminuarea razelor X se mãsoarã prin intermediul unor detectori.
Cu ajutorul unui program complicat, computerul transpune valorile obþinute
în imagini.
2
Prin RMN (Rezonanþã Magneticã Nuclearã) se pot evidenþia nu numai
modificãrile anatomice, ci ºi cele de metabolism. La baza acestei metode de
mãsurare stã principiul cã nucleii atomici se rotesc în jurul propriei axe,
rotaþie care poartã denumirea de spin. În cazul RMN-ului, se induc atomii de
hidrogen prin intermediul unui câmp magnetic. Dupã îndepãrtarea
magnetului, efectul câmpului magnetic sau semnalul de rezonanþã magneticã
poate fi mãsurat ºi transpus în imagini printr-un program complicat la com-
puter.
3
PET (Positron Emission Tomography) foloseºte substanþe radioactive care
sunt injectate în vasele sanguine cerebrale ºi metabolizate ulterior de celule.
Semnalele radioactive care rezultã sunt mãsurate ºi imprimate cu ajutorul
computerului. Substanþele radioactive sunt apoi eliminate prin plãmâni. PET
se foloseºte în special pentru a vizualiza circulaþia cerebralã ºi procesele de
metabolism de la nivelul creierului.
Primele mãsurãtori ºi investigaþii s-au fãcut pe iepurii noºtri cu
tumori. Rezultatele cercetãrilor noastre au ajuns ºi prin revistele
medicale.
La ora actualã, majoritatea celor din Hopkins folosesc modelul
nostru de tumoare cerebralã.
Un astfel de experiment dureazã în mod normal ani întregi,
dar, datoritã spiritului nostru de colaborare, am reuºit sã definitivãm
modelul în numai ºase luni.
Pentru acest proiect mi s-a acordat titlul de „Internul Anului”,
ceea ce înseamnã cã, în loc de a mucezi doi ani în laborator,
terminam dupã un singur an ºi mã puteam întoarce pe secþie.
Am intrat în ultimul an cu forþe noi. Drumul pânã aici fusese
lung ºi abrupt.
Departe de Candy, orele mi se pãreau ani întregi. Studiu, pacienþi,
crize, iar studiu, iar pacienþi. Eram în sfârºit pregãtit sã pun mâna
pe instrumente ºi sã le mânuiesc. Am învãþat, de exemplu, cum sã
extirp tumori cerebrale ºi sã corectez anevrisme. Anevrismele apar
sub forme foarte variate, motiv pentru care e nevoie de clame de
diferite mãrimi, care de multe ori trebuie puse în locuri greu
accesibile. Am exersat de atâtea ori, încât procedeul acesta de
comprimare a devenit o a doua naturã, iar instinctul a ajuns sã-mi
spunã imediat ce clamã sã folosesc.
Am învãþat sã corectez malformaþii ale oaselor ºi þesuturilor ºi
sã operez pe mãduva spinãrii, sã cântãresc un sfredel pneumatic
în mânã, sã-l verific ºi sã-l folosesc pentru a tãia osul la câþiva
milimetri de nervii ºi þesuturile creierului. Am învãþat când trebuie
sã fiu „agresiv” ºi când sã mã retrag, sã tratez atacuri ºi sã lucrez
aproape de trunchiul cerebral. În acel ultim an ca intern, mi-am
însuºit toate acele calitãþi care au fãcut ca instrumentele chirurgicale
sã se transforme în mâinile mele în adevãrate unelte ale vindecãrii.
Aici s-a încheiat activitatea mea ca intern. Un alt capitol al vieþii
urma sã se deschidã în faþa mea, fãrã sã-mi dau seama – aºa cum
se întâmplã de cele mai multe ori la cotiturile vieþii.
