Priveam pierdut la bancnota de 10 dolari de pe masã, ca ºi
când aº fi aºteptat ca ea sã îmi uºureze alegerea. Voiam sã merg la
sigur. Analizasem problema din toate unghiurile, mã rugasem, dar
nu mã puteam hotãrî nicidecum.
Era nostim într-un fel. Primisem oferte de la aproape toate
colegiile celebre, dar, pentru cã trebuia sã plãtesc o taxã de 10
dolari la înscriere, nu puteam trimite formulare decât la unul singur.
Mai târziu, mi-am dat seama cã aº fi putut împrumuta foarte simplu
bani sã mã înscriu la mai multe colegii sau le-aº fi putut explica
celor de-acolo situaþia ºi m-ar fi primit ºi fãrã cei 10 dolari. Pe
atunci însã gândeam altfel. Probabil cã era spiritul acela de
independenþã inoculat de mama, care refuza sã depindã de
mãrinimia altora doar pentru a fi admis la facultate.
Universitatea din Michigan recruta mulþi negri ºi se remarca
atât prin merite academice, cât ºi sportive. În plus, îi scutea de
taxe pe locuitorii statului. Era însã prea aproape. Eu voiam sã plec
cât mai departe. ªtiam cã puteam intra la orice facultate, dar nu mã
puteam hotãrî. La bacalaureat aveam note bune, luasem premiul
III ºi, pe deasupra, toate facultãþile cãutau negri. Dupã ce terminam
la colegiu introducerea în studiul medicinei ca materie de bazã ºi
psihologia secundar, eram numai bun de medicinã.
Mult timp nu m-am putut împãca cu gândul cã terminasem liceul
cu premiul III. Trebuie sã fie un defect de caracter, pentru cã în
aceastã privinþã n-am reuºit sã mã schimb. Nu cã aº fi þinut neapãrat sã fiu primul, dar în cazul acesta chiar s-ar fi putut. Dacã nu m-aº
fi lãsat influenþat de ceilalþi, în graba mea de a le câºtiga favoarea,
aº fi terminat liceul cu premiul I. Acum ºtiam cel puþin de ce trebuia
sã mã feresc la colegiu. Voiam sã fiu cel mai bun student.
Trecuserã deja câteva sãptãmâni ºi încã nu mã puteam hotãrî.
Pe la începutul verii, lista mea se redusese la douã nume: Harvard
ºi Yale. Ambele erau colegii de elitã, ceea ce fãcea ca alegerea sã
fie ºi mai grea.
Poate pãrea ciudat, dar ceea ce m-a determinat sã fac alegerea
definitivã a fost o emisiune de la televizor. Într-o searã de duminicã,
studenþii de la Yale i-au învins pe cei din Harvard, la College Bowl,
cu un scor de 510 la 35. Din momentul acela n-am mai stat pe
gânduri. „Voi merge la Yale!”, mi-am zis.
Peste o lunã eram admis ºi aveam în buzunar o bursã care îmi
acoperea 90% din costuri. Vestea ar fi trebuit sã mã umple de
bucurie, în schimb eu am primit-o cu mult calm ºi nu fãrã o oarecare
aroganþã (Doar reuºisem tot ce-mi propusesem!).
Cãminele studenþeºti din campus erau un vis. Din sufrageria cu
ºemineu ºi rafturi pentru cãrþi, zidite în perete, intrai în dormitoarele
care dãdeau cãminului un aer tihnit. Fiecare apartament era ocupat
de doi sau patru studenþi.
Colindam campusul, admirând clãdirile gotice ºi zidurile
acoperite cu iederã. „Reduta” mã aºtepta s-o cuceresc. ªi de ce
nu? Cu inteligenþa mea...
Dupã o sãptãmânã însã nu mai eram la fel de convins de
superioritatea mea intelectualã. Aici toþi erau inteligenþi, talentaþi,
receptivi, la modul superlativ. Yale era o adevãratã provocare;
lucram ºi învãþam alãturi de zeci de studenþi eminenþi ºi nu mai
eram ceva deosebit. Toþi cei alãturi de care învãþam erau la fel,
dacã nu ºi mai buni. Pãrea cã timpul meu de glorie apusese.
Într-o zi, în timp ce stãteam la masã cu câþiva colegi, am ajuns,
din vorbã în vorbã, la notele de la bacalaureat:
– Eu am suflat testul cu peste 1.500 de puncte, începu unul.
– Nu-i rãu, se amestecã altul.
– Dar tu câte ai fãcut? se oþãrî primul.
– A, în total 1.540 sau 1.550, nu mai ºtiu exact.
Am rãmas perplex vãzând cu câtã uºurinþã vorbeau de procente
peste 90% din totalul punctelor de la examen. Eu tãceam chitic, ca
nu cumva sã fiu luat la întrebãri. Îmi cam pierise cheful de vorbã.
A fost prima datã când m-am gândit cã s-ar putea sã nu fiu
chiar atât de inteligent cum crezusem ºi înfumurãrii mele i-au cam
cãzut corniþele. Totuºi, nu m-am impacientat prea tare. N-aveam
decât sã le demonstrez cã nici eu nu eram mai prejos; notele aveau
sã o dovedeascã.
Curând am fost nevoit sã descopãr cã studiul la Yale nu semãna
deloc cu ce fusesem eu obiºnuit la liceu. Profesorii ne pretindeau
sã învãþãm materia pe mãsurã ce ne-o predau ºi, dacã voiai sã nu
rãmâi pe dinafarã, n-aveai încotro. În liceu mã strecurasem printre
materii învãþând numai ce-mi plãcea ºi tocind restul cu câteva zile
înainte de examen. Acum nu mai mergea.
Cu fiecare zi rãmâneam tot mai mult în urmã, mai ales la chimie.
Nu-mi dau seama de ce nu învãþam. Desigur cã aº fi putut înºira o
mulþime de scuze, dar motivul principal era cã în laboratorul de chimie
eram cu totul strãin de ce se petrecea în jurul meu. Mai dureros era cã
se apropiau examenele de semestru ºi eu nu eram pregãtit deloc.
Ziua dinaintea examenului de chimie m-a gãsit rãtãcind prin
campus, galben de fricã. Eram sigur cã voi cãdea cu brio la chimie
ºi nu aveam absolut nici o scuzã. Îmi târam picioarele rãscolind
frunzele de toamnã cãzute pe marginea drumului. Jocul de lumini
ºi umbre de pe zidurile acoperite cu iederã pãrea sã-mi facã în
ciudã; pânã ºi frumuseþea acelei zile de toamnã mi se pãrea
dispreþuitoare. Eram un ratat. Nu aveam nici cea mai micã ºansã
sã trec la chimie. „Eminentul din Detroit” ºi-a dat repede seama ce
înseamnã acest lucru: eliminarea din cursul introductiv de medicinã.
Mi-au revenit în minte scene din clasa a V-a: „Hei, Carson, tãrtãcuþã,
câte rãspunsuri bune ai avut astãzi?”
Deºi trecuserã mulþi ani de atunci, vocile îmi rãsunau foarte
clar în minte.
Ce caut eu de fapt la Yale? Era o întrebare îndreptãþitã pe care
n-o puteam ocoli. Oare cine îmi închipui cã sunt? Nu sunt decât
un amãrât de negru dintr-un amãrât de cartier din Detroit. Ce caut
eu printre atâtea capete luminate? Am zvârlit cu piciorul o piatrã
în iarba arsã. „Terminã odatã!”, mi-am zis. „Lasã lucrurile aºa cum
sunt, nu le complica ºi mai rãu!”
Încercam sã-mi amintesc încurajãrile profesorilor: „Benjamin,
tu eºti un bãiat inteligent ºi vei ajunge departe în viaþã!” Prin negura
gândurilor, o auzeam pe mama: „Bennie, dacã vrei, poþi; chiar
mai bine decât alþii. Eu am încredere în tine!”
Am fãcut drum întors printre clãdirile înalte. Un lucru era clar:
trebuia sã învãþ. Acum! „Nu te mai gândi la decepþii!, îmi repetam.
Poate reuºeºti sã mai repari ceva.” Priveam siluetele frunzelor care
se desprindeau din copaci pe fondul cerului roºiatic de toamnã.
Îndoielile pãreau sã înãbuºe din nou plãpânda licãrire de speranþã.
Aºa cum se întâmplã de obicei, în ultimã instanþã am apelat la
Dumnezeu. „Am nevoie de ajutor”, m-am rugat. „ªtii cã mi-am
dorit dintotdeauna sã ajung medic. Am crezut cã era ºi voia Ta.
Toatã viaþa am muncit numai pentru asta. Sã fi fost totul în zadar?
Dacã nu reuºesc la chimie, trebuie sã mã gândesc la altceva.
Ajutã-mã cel puþin sã gãsesc altceva.”
Ajuns în camerã, m-am trântit în pat, epuizat de atâta încordare,
ºi am rãmas cufundat în întuneric. Zgomotele serii ajungeau pânã
la mine în liniºtea camerei: maºini trecând încoace ºi-ncolo, studenþi
povestind în parc, sub fereastra mea, frunze foºnind în bãtaia
vântului, liniºte... Iar eu, un puºti înalt ºi deºirat, stãteam acolo cu
capul în mâini. Prea târziu... Din situaþia în care mã gãseam nu
exista nici o cale de ieºire. Într-un târziu am aprins lampa ºi am
început sã mã plimb prin camerã încoace ºi-ncolo repetând: „Bun.
Cad la chimie, n-ajung medic. Ce fac?” Nu mã puteam gândi la
nici o altã meserie. Pedagogie? Economie? Nu, mulþumesc.
Mã agãþam disperat de Dumnezeu: „Aratã-mi ce sã aleg sau fã
o minune ºi ajutã-mã sã trec la chimie!” Dupã ce am terminat
rugãciunea m-am liniºtit, deºi nu aveam încã nici un rãspuns.
Dumnezeu nu-mi trimisese nici o viziune, dar ceva îmi spunea cã
totul avea sã se termine în favoarea mea.
Îmi puneam toate speranþele în bunul obicei al profesorilor de
chimie de a da o ultimã ºansã celor ameninþaþi cu repetenþia. Dacã
aceºtia reuºeau sã treacã la examenul final, li se iertau toate
„pãcatele” din timpul semestrului.
Se fãcuse ora zece ºi eram teribil de obosit. Am dat neîncrezãtor
din cap la gândul cã mai puteam recupera ceva pânã dimineaþa.
„Încearcã, hai, fã un efort!”, am spus apoi cu voce tare. „Fã tot ce
se mai poate face!”
Urmãtoarele douã ore le-am petrecut cu nasul în cartea de
chimie, tocind formule ºi ecuaþii. Indiferent de ce avea sã se
întâmple la examen, eram hotãrât sã dau totul din mine, sã fie
mãcar o înfrângere demnã.
În timp ce mâzgãleam formule dupã formule ºi mã chinuiam sã
tocesc ceva ce nu înþelegeam, îmi devenea din ce în ce mai clar
faptul cã aveam sã-mi ratez examenul. Cursul în sine nu fusese
deloc greu. Adevãratul motiv era cã, în ciuda succeselor mele din
liceu, eu nu eram obiºnuit sã învãþ sistematic; în timpul semestrului
trãgeam de timp ºi înainte de examen învãþam repede - repede ce
apucam.
Se fãcuse miezul nopþii. Literele începeau sã se estompeze,
memoria refuza sã mai acumuleze ceva. M-am trântit pe pat
murmurând: „Doamne, îmi pare rãu. Iartã-mã cã Te-am dezamãgit!”
Apoi am adormit.
Am avut un vis ciudat. Dimineaþa îmi era atât de viu în minte,
încât nu mai ºtiam dacã fusese numai vis sau se întâmplase aievea.
Se fãcea cã stãteam singur în cabinetul de chimie. Deodatã, uºa se
deschise lãsând sã intre un personaj nebulos care se îndreptã spre
tablã ºi începu sã rezolve probleme. Eu îmi luam de zor notiþe.
Când m-am trezit, mi-am amintit majoritatea problemelor ºi
le-am scris repede sã nu-mi scape din memorie. Rezolvãrile le-am
mai uitat, dar aveam cel puþin textul ºi le puteam cãuta. Am cãutat
o explicaþie apelând la cele câteva noþiuni de psihologie pe care le aveam ºi mi-am zis cã problemele nerezolvate, care m-au preocupat
atât de intens în timpul zilei, trebuie sã se fi proiectat prin
subconºtient în planul visului.
M-am îmbrãcat, am mâncat ceva în grabã ºi m-am îndreptat
spre cabinetul de chimie cu un sentiment de resemnare. Nu ºtiam
dacã ceea ce învãþasem era suficient ca sã trec, dar de un lucru
eram sigur: de atâta încordare ºi zbucium, sinapsele funcþionau
cam anapoda.
În imensa salã de chimie de 1.000 de locuri, ochii þi se opreau
în primul rând asupra tablelor postate în faþã pe un piedestal. Alãturi
se aflau o catedrã ºi o mãsuþã pentru experimente. Zgomotul paºilor
se spãrgea izbindu-se de pereþii sãlii...
În cele din urmã, îºi fãcu apariþia ºi profesorul ºi începu sã ne
împartã subiectele fãrã prea multã vorbã. Îi urmãream miºcãrile
grãbite. Împãrþea foile cu subiecte în dreapta ºi-n stânga, sub privirile
încordate ale celor 600 de studenþi care aºteptau. Aºteptam ºi eu –
cam absent, ce-i drept – urmãrind cum razele soarelui pãtrundeau
prin ferestrele mici ºi se reflectau pe peretele opus. Pãcat de aºa
frumuseþe de toamnã...
Într-un târziu, am primit ºi eu subiectele ºi m-am repezi sã le
citesc. Primul lucru care mi-a venit în minte a fost coloana sonorã
de la „Zona crepuscularã”. Aveam senzaþia cã pãºisem pe acel tãrâm
dintre vis ºi realitate. Am rãsfoit precipitat foile cu subiecte. Îmi
râdea inima în mine vãzând cã bãnuielile se adeveresc: erau exact
aceleaºi probleme pe care fantasma visului meu le scrisese pe tablã.
De pe prima paginã ºtiam toate rãspunsurile. Nu puteam scrie
cât de repede aº fi vrut. Am întors pagina. Din nou o problemã
cunoscutã. Nu-mi venea sã cred, dar n-aveam timp de cãutat
explicaþii. Scriam repede, repede, de fricã sã nu-mi scape ceva.
Cãtre sfârºitul testului, când visul începuse sã mi se ºteargã din
memorie, nu mai gãseam rezolvãrile. Era însã suficient. Reuºisem!
„Doamne, ai fãcut o minune!”, am murmurat pãrãsind sala.
„Iar eu Þi-am promis cã nu Te voi mai pune niciodatã într-o
asemenea situaþie.”
Am hoinãrit prin campus mai bine de o orã. Eram fericit, ºi
totuºi simþeam nevoia sã fiu singur. Trebuia sã-mi fac ordine printre
gânduri. De când mã ºtiu, nu mi se întâmplase sã am un astfel de
vis ºi nici nu auzisem de aºa ceva pânã atunci. Mã depãºea, cu
toate cunoºtinþele mele în materie de psihologie.
Singura explicaþie pe care mi-o puteam da mã lãsa un moment
fãrã respiraþie. Pãrea umilã în simplitatea ei. Dintr-un motiv greu
de înþeles, Dumnezeul universului, care þine în mâini galaxiile, a
gãsit cu cale sã coboare într-o camerã de cãmin de pe Pãmânt,
lângã un negru descurajat care visa sã ajungã doctor.
A trebuit sã respir adânc de mai multe ori, când am realizat prin
ce trecusem. Mi-au venit în minte cazuri asemãnãtoare relatate în
Biblie. Nu se întâmplase prea des ca Dumnezeu sã dea rãspunsuri
concrete poporului Sãu, ºi iatã cã acum o fãcea pentru mine. Mã
iertase ºi venise sã mã mângâie cu o minune.
„Acum ºtiu sigur cã e ºi voia Ta sã ajung doctor”, I-am spus.
„Promit sã fac tot ce îmi stã în putinþã ºi promit cã... n-o sã se mai
întâmple!”
Aceastã experienþã mi-a spulberat toate îndoielile ºi, mai presus
de toate, m-a convins cã Dumnezeu avea un plan special cu mine.
Ceva îmi spunea cã mã aflam pe drumul cel bun, pe drumul ales
de Dumnezeu.
Când se afiºarã rezultatele la chimie, Ben Carson se afla printre
primii, cu 97 de puncte.
