– Ai spus o prostie mai mare decât tine!
Vocea lui Jerry acoperea hãrmãlaia de pe coridor. Am dat din
umeri ºi am zis aparent indiferent:
– Ei, ºi?
Nu voiam sã-mi mai aduc aminte. Rãspunsul de la ora de englezã
fusese penibil.
– Nu-þi pasã? a adãugat el râzând strident. ªtii ceva? A fost cel
mai tâmpit lucru pe care l-am auzit anul acesta.
M-am întors ºi l-am mãsurat din creºtet pânã-n tãlpi. Era mai
mare decât mine ºi mai solid.
– Ei, lasã, cã ºi tu ai spus destule prostii, am spus ceva mai
moale.
– Nu mai spune! Chiar aºa?
– Chiar aºa. Nu mai þii minte sãptãmâna trecutã când...
Replicile treceau de la unul la altul ºi, în timp ce vocea mea
rãmânea calmã, a lui devenea tot mai nervoasã. În cele din urmã
m-am întors sã deschid dulapul. Îmi spuneam cã, dacã nu-l mai
bag în seamã, se potoleºte ºi pleacã. Tocmai mã chinuiam sã
deschid lacãtul când Jerry s-a apropiat de mine ºi m-a îmbrâncit.
M-am împiedicat ºi mi-am ieºit din fire. În momentul acela am
uitat cã era mai puternic decât mine. Am uitat ºi de copiii ºi de
profesorii care se îmbulzeau pe coridor ºi m-am nãpustit asupra
lui cu lacãtul în mânã. L-am lovit exact în frunte. A început sã þipe
împleticindu-se înapoi, cu sângele ºiroindu-i pe faþã. ªi-a dus mâna
la frunte ºi, simþind sângele lipicios, a început sã strige ca din gurã
de ºarpe.
Cum era de aºteptat, directorul m-a chemat la el în birou. Mã
liniºtisem ºi am încercat sã mã scuz.
– A fost din greºealã. Nu l-aº fi lovit dacã îmi dãdeam seama cã
am lacãtul în mânã.
Aºa ºi era. Îmi era ruºine. Un creºtin nu-ºi pierde cumpãtul
într-un asemenea hal. Mi-am cerut iertare ºi de la Jerry ºi totul s-a
terminat cu bine.
ªi firea mea? Uitasem. Nu eram eu omul care sã dea în cap
altuia pentru cine ºtie ce fleac.
Dupã câteva sãptãmâni, mama mi-a adus o pereche de pantaloni
noi. I-am luat în mânã, m-am uitat la ei ºi am dat din cap:
– ªi crezi cã eu pun aºa ceva pe mine? Nici nu mã gândesc.
Nu-mi plac.
– Cum adicã nu sunt cum trebuie? mã întrebã ea uimitã.
Era foarte obositã ºi n-avea chef de discuþii contradictorii, aºa
cã îmi spuse rãspicat:
– Ai nevoie de o pereche de pantaloni noi. Îmbracã-i!
– Nu, am þipat. Nu pun pe mine porcãria asta.
I-am îndoit pe spãtarul scaunului din bucãtãrie.
– Nu pot sã-i dau înapoi. I-am luat la preþ redus, spuse ea calm.
– Nu mã intereseazã, am strigat eu. Îi urãsc. Mai bine mor decât
sã-i îmbrac!
– Am dat mulþi bani pe ei, adãugã ea.
– Nu-mi plac!
A fãcut un pas înainte ºi-mi spuse:
– Ascultã, Bennie, în viaþã nu faci numai ce-þi place.
Simþeam un val de cãldurã în tot corpul.
– Ba o sã fac, am þipat. Eu, eu...
Mi-am ridicat mâna dreaptã. Curtis a sãrit din spate mi-a prins
mâinile trãgându-mã de lângã mama.
Faptul cã eram aproape sã-mi lovesc mama ar fi trebuit sã-mi
dea de gândit. Poate cã ºtiam adevãrul, dar refuzam sã-l recunosc
faþã de mine însumi. Era o boalã, o boalã care pusese stãpânire pe
mine ºi mã fãcea iresponsabil.
Nu eram un copil rãu. Suportam multe, dar, când paharul se
umplea, pur ºi simplu nu mã mai puteam controla. Piatrã, cãrãmidã,
bãþ, nu mai conta. Loveam. Dincolo de orice raþiune.
Prietenii care nu mã cunosc de copil cred cã exagerez atunci
când spun cã aveam o fire îndãrãtnicã. Vã voi povesti douã
întâmplãri, ca sã vã daþi seama cã nu exagerez deloc.
Odatã, un bãiat din vecini m-a lovit cu o piatrã. Nu mai þin
minte cine a început cearta ºi cum s-a ajuns la bãtaie, dar ºtiu cã
furia mea s-a dezlãnþuit din nou. Am alergat de cealaltã parte a
drumului, am ridicat un bolovan ºi l-am aruncat în capul
adversarului. Cum de obicei, nu-mi greºesc þinta, i-am spart
ochelarii ºi nasul.
Al doilea incident s-a petrecut când eram în clasa a IX-a.
Ascultam împreunã cu prietenul meu un post de radio, când el s-a
hotãrât brusc sã schimbe frecvenþa.
– Asta numeºti tu muzicã? mã provocã el.
– E prea bunã pentru gusturile tale, am strigat eu înºfãcând aparatul.
– Hai, Carson, a început el, tu întotdeauna...
Dar n-a apucat sã-ºi termine fraza pentru cã în acel moment am
devenit din nou sclavul furiei. Mi-am deschis briceagul pe care îl
purtam tot timpul la mine ºi l-am aruncat cu toatã puterea spre el.
Briceagul s-a izbit de cataramã. Impactul a fost atât de puternic,
încât lama s-a rupt în douã.
Vãzând lama ruptã am simþit cã mi se face rãu. Era sã-l omor.
Era sã-mi omor prietenul! Dacã n-ar fi fost catarama, Bob ar fi fost
mort acum. El n-a scos nici un cuvânt. Mã privea doar uimit,
nevenindu-i sã creadã.
– Îmi pare rãu, am îngãimat eu, scãpând mânerul cuþitului.
Nu-l puteam privi în ochi. Am luat-o la fugã spre casã.
Din fericire, nu era nimeni acasã. M-am repezit în baie, am
încuiat uºa ºi m-am prãbuºit pe marginea cãzii.
„Era sã-l omor pe Bob! Era sã-mi omor prietenul!” Þineam ochii
strânºi, dar imaginea nu-mi ieºea din minte: mâna mea, cuþitul,
catarama, lama ruptã ºi faþa lui Bob.
„Asta e nebunie”, am spus în cele din urmã. „Fãrã îndoialã,
sunt nebun. Un om normal nu-ºi omoarã prietenul.” Marginea cãzii
era rece. Mi-am acoperit faþa cu mâinile. „La ºcoalã mã descurc
atât de bine, ºi acum uite ce fac! De la opt ani visez sã ajung
medic. Cum sã ajung doctor cu un asemenea temperament? Când
mã enervez, îmi ies din fire ºi nu mã mai pot opri. Nu voi ajunge
niciodatã nimic dacã nu-mi controlez temperamentul.”
Au trecut douã ore. Liniile verzi ºi maro de pe linoleum începeau
sã-mi joace în faþa ochilor. Simþeam un rãu de la stomac ºi eram
dezgustat de mine însumi. „Nu voi ajunge niciodatã nimic, pânã
nu scap de firea asta blestematã!”, am spus cu voce tare. „Dacã
Bob nu avea catarama, era mort acum, iar eu luam drumul ºcolii
de corecþie.”
Mã simþeam mizerabil. Cãmaºa transpiratã mi se lipise de spate.
Mã uram. Mã uram ºi mai mult pentru cã eram neputincios.
De undeva, din strãfundurile minþii, simþeam un îndemn:
„Roagã-te!” Mama mã învãþase sã mã rog. Instructorii de la cursul
de religie din Boston ne spuneau deseori cã Dumnezeu ne ajutã
dacã Îl rugãm. Luptasem luni întregi sã-mi stãpânesc tempera-
mentul, crezând cã voi reuºi de unul singur. Abia acum mi-am dat
seama cã era ceva imposibil.
Simþeam cã nu voi mai putea da ochii cu cineva vreodatã. Cum
s-o mai privesc în faþã pe mama? Dar pe Bob? Nu putea decât sã
mã urascã. Cum sã mai aibã încredere în mine?
„Doamne”, am murmurat, „ia-mi Tu firea asta, altfel nu voi fi
niciodatã liber. Cine ºtie ce voi face mai târziu, dacã acum era sã-mi
omor prietenul?!”
Aveam câteva noþiuni de psihologie (citeam de un an Psihologia
astãzi) ºi ºtiam cã temperamentul face parte din personalitatea
omului, ori personalitatea nu se poate schimba. Chiar ºi astãzi se
susþine cã tot ce putem face este sã ne acceptãm limitele ºi sã ne
comportãm în consecinþã.
Lacrimile mi se prelingeau printre degete. „Doamne, doar Tu
poþi sã mã schimbi. Tu mã poþi elibera de aceastã parte din personalitatea mea. Tu ai promis cã, dacã venim la Tine în rugã-
ciune ºi Îþi cerem ceva dupã voia Ta, ne vei da. Eu cred cã poþi
face aceastã schimbare în mine.”
M-am ridicat privind prin fereastra îngustã, implorând încã
ajutorul lui Dumnezeu. Nu puteam continua sã mã urãsc pentru
toate lucrurile rele pe care le fãcusem.
M-am aºezat apoi pe capacul WC-ului. Vedeam cu ochii minþii
furia ºi îmi încleºtam pumnii. Dacã nu mã schimbam, eram pierdut.
„Sãraca mama!”, mã gândeam. „Ea are încredere în mine. Nu ºtie
cât de rãu sunt.”
Simþeam cã mã scufund în întuneric. „Doamne, dacã Tu nu mã
ajuþi, pe altcineva nu mai am.”
M-am strecurat afarã din baie ºi mi-am luat Biblia. Am
deschis-o la cartea Proverbelor ºi am început sã citesc. Am dat
chiar peste pasajul în care se spune cã cei iuþi la mânie îºi fac
singuri necazuri. Versetul 32 din capitolul 16 m-a impresionat cel
mai puternic: „Cel încet la mânie preþuieºte mai mult decât un
viteaz, ºi cine este stãpân pe sine preþuieºte mai mult decât cine
cucereºte cetãþi.”
Buzele mi se miºcau mute în timp ce citeam. Mi se pãrea cã
versetele acestea au fost scrise special pentru mine. Cuvintele mã
condamnau, dar îmi dãdeau ºi speranþã. Dupã un timp, am simþit o
pace interioarã. Tremurul mâinilor a încetat ºi lacrimile mi s-au
uscat pe obraji. Ceva se întâmplase în timpul acesta cât am stat în
baie. Cred cã Dumnezeu mi-a auzit strigãtele. Am avut un senti-
ment de uºurare ºi ceva îmi spunea cã în inima mea se petrecuse o
schimbare. Mã simþeam un alt om. Eram un alt om.
Într-un târziu, m-am ridicat, am pus Biblia pe marginea cãzii ºi
m-am îndreptat spre chiuvetã. Mi-am spãlat faþa ºi mâinile, mi-am
netezit hainele ºi am ieºit din baie ca un om renãscut. „Nu mai
sunt sclavul furiei. Niciodatã. Sunt un om liber!”
Din acea zi, dupã acele ore lungi în care m-am luptat cu mine
însumi ºi am implorat ajutorul lui Dumnezeu, n-am mai avut
niciodatã probleme cu temperamentul.
În acea dupã-amiazã m-am hotãrât sã citesc în fiecare zi din
Biblie. Pãstrez ºi astãzi acest obicei. Cartea Proverbelor, este,
bineînþeles, cartea mea preferatã. În fiecare dimineaþã, primul lucru
pe care îl fac este sã deschid Biblia ºi sã citesc câteva versete.
Nu pot spune decât cã a fost un miracol. Prietenii mei psihologi
îmi spun deseori cã deþin încã în mine un imens potenþial de
irascibilitate ºi poate cã au dreptate, dar, de la acest incident, nu
s-a mai întâmplat niciodatã sã am accese de furie ºi nici mãcar
sã-mi pierd cumpãtul.
Am o capacitate uluitoare de a suporta stresul ºi zeflemeaua.
Cu ajutorul lui Dumnezeu, pot depãºi destul de uºor situaþiile
neplãcute. El m-a ajutat sã-mi supun firea mea rebelã, o datã pentru
totdeauna.
În orele acelea cât am stat în baie, mi-am dat seama cã, dacã
reuºesc sã mã înfurie, oamenii pot face cu mine ce vor. De ce sã le
permit deci altora sã-mi dirijeze viaþa?
Cu timpul, am ajuns sã mã amuz pe seama celor care încercau
intenþionat sã mã agaseze – nu pentru cã m-aº crede mai bun decât
alþii, dar îmi place, pur ºi simplu, sã râd în sinea mea de neghiobia
unor astfel de indivizi. Ei bine, nu mai au nici o putere asupra mea.
Sâc!
Motivul e clar ca lumina zilei. Începând din acea zi teribilã –
n-aveam decât paisprezece ani pe-atunci – credinþa în Dumnezeu
a devenit o trãire sufleteascã intensã, a ajuns efectiv o parte din
mine. Fredonam tot timpul „Isus e totul pentru mine”, ºi acesta a
rãmas de atunci cântecul meu preferat. Când sunt irascibil, cântecul
îmi spulberã indispoziþia. Explicaþia pe care le-am dat-o tinerilor
care m-au întrebat sunã cam aºa: „În mine, soarele strãluceºte tot
timpul, nu þine cont de împrejurãri”.
Când mã gândesc la Isus Hristos, la prietenia dintre noi, când
îmi aduc aminte cã pentru El, Creatorul universului, nimic nu este
imposibil, îmi dispare orice neliniºte. Am dovada din propria
experienþã cã Dumnezeu poate face orice.
Începând de la paisprezece ani am început sã mã gândesc la
viitor. În sfârºit, strãdaniile mamei ºi ale profesorilor erau rãsplãtite.
