Când m-am interesat pentru prima datã de spitalul Johns
Hopkins aveam zece ani. Mi se pãrea pe atunci cã nu exista emisiune
despre medicinã în care sã nu aparã o personalitate din Johns
Hopkins. De fiecare datã, îmi spuneam: „Aici aº vrea sã ajung
când voi fi doctor! Se descoperã atâtea metode noi de a-i vindeca
pe bolnavi!”
Cã voiam sã devin doctor nu încãpea nici o îndoialã, dar
n-aveam nici cea mai vagã idee ce specialitate sã aleg. La treispre-
zece ani îmi schimbasem opþiunea de la medicinã generalã la
psihiatrie. Televizorul avusese ºi el partea lui în aceastã alegere;
psihologii îmi apãreau ca niºte intelectuali foarte dinamici, care
ºtiau întotdeauna cum sã rezolve problemele altora. La vârsta aceea,
devenisem foarte conºtient ce înseamnã banul ºi îmi spuneam cã,
la atâþia nebuni câþi are America, aveam toate ºansele sã fac o
avere bunicicã cu psihiatria.
Curtis mi-a risipit ºi ultimele îndoieli, fãcându-mi cadou de ziua
mea un abonament la revista Psihologia astãzi. A fost cel mai
frumos cadou pe care l-am primit vreodatã. Fratele meu era ºi un
prieten ideal. În mod sigur nu i-a fost uºor sã-ºi cheltuiascã banii
strânºi cu atâta greutate în dupã-amiezele pe care ºi le petrecea
lucrând în laborator.
Curtis nu era numai generos, ci era ºi foarte sensibil.
ªtiindu-mã pasionat de psihologie ºi psihiatrie, alesese sã mã ajute
pe aceastã cale. Deºi Psihologia astãzi era o revistã destul de greoaie
pentru vârsta mea, unele articole erau destul de inteligibile, ca sã
mã facã sã aºtept cu nerãbdare numãrul urmãtor. Citeam ºi cãrþi în
domeniu ºi mã închipuiam deja un fel de duhovnic. Toþi colegii veneau la mine cu problemele lor ºi îmi fãcea plãcere sã stau ºi
sã-i ascult. Învãþasem ºi anumite tehnici, de exemplu sã pun
întrebãri de genul: „N-ai vrea sã discutãm mai pe îndelete?” sau
„Ce te supãrã astãzi?” Îndatã sufletele se deschideau ºi limbile se
dezlegau. Poate cã mulþi profitau pur ºi simplu de ocazie pentru a-ºi
înºira toate necazurile, dar erau ºi câþiva dispuºi sã asculte. Gândul
cã ceilalþi mã considerau demn de încredere mã fãcea sã mã simt
foarte bine.
„Aºa deci, Benjamin”, îmi spuneam într-o zi, „ai gãsit în sfârºit
ce cãutai ºi ai trecut direct la subiect.”
M-am mai rãzgândit o datã, însã mult mai târziu, în timpul
studenþiei.
Mama nu înceta sã-mi atragã atenþia asupra atitudinii mele ºi nu
e de mirare cã a reuºit în cele din urmã sã mã îndrepte pe calea cea
bunã. Era foarte perseverentã când era vorba sã-mi formeze caracterul
ºi metoda ei a prins; nu-mi fãcea moralã. Avea alte metode, mult
mai subtile. Învãþa pe de rost poezii ºi proverbe pe care mi le recita
ori de câte ori avea ocazia. Era un fenomen. Nu gãsesc un cuvânt
mai potrivit. Avea o poezie preferatã, „Nu da vina pe alþii”, pe care
n-am gãsit-o scrisã nicãieri. Ideea era cã de fiecare datã se gãsesc
scuze când nu-þi dai toatã osteneala sã realizezi ceea ce þi-ai propus.
Nimeni nu e vinovat pentru eºecurile altuia. Destinul þi-l faci cu
propriile mâini. Totul e sã profiþi de ocazii atunci când þi se oferã ºi
sã porþi singur responsabilitatea pentru alegerile pe care le faci. Mama
nu m-a slãbit pânã n-am înþeles pe deplin cã, în ultimã instanþã, sunt
singur rãspunzãtor pentru viaþa mea; cã, dacã voiam sã realizez ceva,
era timpul sã iau frâiele în mâini.
N-a trecut mult ºi notele mele au început sã creascã simþitor. În
clasele a XI-a ºi a XII-a mã numãram, din nou, printre cei mai
buni. Revenisem la bunele obiceiuri.
În afarã de mama, a mai existat o singurã persoanã în aceastã
perioadã care a lãsat o impresie puternicã asupra mea: doamna
Miller, profesoara de limba englezã. Mã remarcase în clasa a IX-a
la orele de englezã ºi îmi spunea multe lucruri suplimentare. Era
mândrã de mine. Ea a fost cea care m-a învãþat sã disting poezia ºi literatura bunã, în general. Stãtea lângã mine în timp ce refãceam
temele din clasã pânã corectam ºi ultima greºealã.
A fost teribil de dezamãgirã când am început sã iau note slabe,
în clasa a X-a. Deºi nu mai preda la clasa noastrã, a continuat sã se
ocupe de mine ºi ºi-a dat seama cã motivul principal pentru care
aveam numai note slabe era totala mea indiferenþã faþã de ºcoalã;
renunþam repede, în loc sã mã ambiþionez ºi sã lupt.
Desigur cã vedeam dezamãgirea ei cu privire la mine ºi, pe
atunci, pãrerea ei conta mai mult decât a mamei. Mi-am dat seama
în cele din urmã cã, dacã era cineva vinovat de situaþia mea ºcolarã,
acela eram eu. Am început sã mã înstrãinez încet, încet de gaºca
mea. Hainele nu mai contau atât de mult.
O datã rezolvatã problema hainelor ºi a atitudinii, s-a îmbunãtãþit
ºi situaþia ºcolarã.
În liceu, am avut câþiva profesori care au însemnat foarte mult
pentru mine: m-au încurajat, mi-au arãtat interes, pur ºi simplu nu
mi-au dat voie sã renunþ. Pe doi dintre ei i-am admirat în mod
deosebit. Frank McCotter, profesorul de biologie, era alb, înalt de
1,75 m, de constituþie medie, ºi purta ochelari. Dacã l-aº fi vãzut pe
stradã, fãrã sã ºtiu cine era, aº fi spus: „Uite un profesor de biologie!”
Domnul McCotter punea mare preþ pe aptitudinile mele; mã încuraja,
îmi dãdea ore suplimentare, mã însãrcina sã pregãtesc experimente pe
care sã le prezint celorlalþi în clasã ºi sã supraveghez laboratorul.
Al doilea profesor pe care l-am admirat se numea Lemuel Doakers
ºi era dirijorul formaþiei muzicale a ºcolii. Era un negru bine fãcut,
mai tot timpul serios, deºi, când era vorba de glume, nu-l întrecea
nimeni. Domnul Doakers cerea întotdeauna perfecþiunea. Nu era
mulþumit dacã îi cântam corect o piesã. Trebuia sã cântãm perfect.
Domnul Doakers nu era dintre aceia pe care nu-i intereseazã
altceva decât propria materie; mã încuraja întotdeauna sã studiez
mai departe. Deºi mã ºtia talentat la muzicã, îmi spunea:
– Carson, în primul rând studiul. Nu uita ordinea prioritãþilor!
Cred cã era o atitudine demnã de toatã lauda, având în vedere
cã tocmai el era profesorul de muzicã. Pe lângã calitãþile muzicale, îi apreciam curajul; era unul dintre puþinii profesori care nu se lãsa
intimidat de huliganii ºcolii. Nu suporta nedreptatea.
* * *
Îmi vine de multe ori sã râd când mã gândesc la „cheia succesului
meu”. Totul a început când mama ne-a stabilit norma de douã
programe ºi douã cãrþi pe sãptãmânã. Printre puþinele emisiuni pe
care le vizionam era ºi „College Bowl”, un concurs de tipul „Cine
ºtie câºtigã”, la care participau studenþi din toatã þara. Moderatorul
punea întrebãri din felurite domenii ºi cine rãspundea primul câºtiga.
Toatã sãptãmâna aºteptam sã vinã duminica. Nutream un gând
ascuns: sã apar ºi eu o datã la emisiune. ªtiam cã, pentru a avea o
ºansã, trebuia sã acumulez cunoºtinþe din multe domenii, aºa cã-i
dãdeam zor cu lectura.
Dupã ce Curtis a terminat ºcoala, i-am „moºtenit” slujba de la
laborator. Profesorii, vãzându-mã atât de setos dupã învãþãturã,
îmi dãdeau ore suplimentare ºi îmi recomandau ce fel de cãrþi sã
citesc. Eram bine pregãtit la materiile ºcolare, în schimb aveam
mari lipsuri la muzicã ºi la artã, în general.
Când aveam timp, dupã cursuri, mã repezeam la Institutul de
Artã din Detroit. Atât m-am plimbat prin sãlile de expoziþii, încât
am ajuns sã ºtiu cu ochii închiºi toate tablourile. Împrumutam ºi
cãrþi de la bibliotecã. Treptat, subiectul a început sã mã pasioneze.
În scurt timp, recunoºteam toate operele celebre ºi puteam spune
în dreptul fiecãreia titlul, autorul ºi stilul. Am învãþat multe lucruri
despre artiºti: unde ºi când s-au nãscut, unde ºi-au fãcut studiile
etc. La College Bowl recunoºteam acum la prima vedere titlurile
ºi autorii operelor celebre.
Urmãtorul domeniu pe care trebuia sã-l stãpânesc, dacã voiam
sã particip la concurs, era muzica clasicã. În acest stdiu am fost
însoþit de privirile curioase ale celor din jur: când rupeam buruienile
în grãdinã sau tundeam iarba, ascultam întotdeauna la radio muzicã
clasicã. Era ceva neobiºnuit pentru un negru, pentru cã majoritatea
asociazã negrii cu jazzul.
La început, ca sã fiu sincer, nu-mi prea plãcea muzica clasicã,
dar din nou Curtis a fost acela care mi-a venit în ajutor. Pe atunci
era înrolat în marinã. Venind o datã în permisie, a adus câteva
discuri, printre care ºi Simfonia a VIII-a de Schubert, pe care o
asculta de dimineaþa pânã seara.
– Curtis, am izbucnit la un moment dat, cum poþi asculta aºa o
bazaconie?
– Mie îmi place, a rãspuns el.
Ar fi vrut sã-mi explice câte ceva despre muzicã, dar pe atunci
n-aveam rãbdare sã-l ascult. În schimb, de atâtea ori a ascultat
discul în cele douã sãptãmâni cât a durat permisia, încât m-am
surprins la un moment dat fredonând melodia. Mi se pãrea oare
sau începuse sã-mi placã?
N-ar fi trebuit sã fie ceva nou pentru mine, pentru cã ºi eu ºi
Curtis luaserãm ore de clarinet încã din clasa a VII-a. Pentru mama
fusese un efort enorm; la început împrumutam clarinetul ºi foloseam
partiturile vechi ale lui Curtis. Mai târziu am trecut la corn, iar în
clasa a IX-a am luat chiar ore de canto.
Curtis mi-a trezit pasiunea pentru Schubert. Odatã, de ziua mamei,
i-am cumpãrat – vorba vine cã i-am cumpãrat – un disc cu uverturi
din operele lui Rossini. Wilhelm Tell îmi plãcea cel mai mult.
Urmãtorul punct din „programã” au fost ariile din operele
italiene ºi germane. Mã documentam întâi despre condiþiile în care
au fost scrise operele; ajunsesem atât de pasionat, încât nu mai era
nevoie sã-mi impun lectura pentru College Bowl. Muzica ajunsese
un scop în sine ºi mã fascina peste mãsurã.
Când am intrat la colegiu, eram în stare sã spun în dreptul oricãrei
piese numele compozitorului, fie cã era vorba de muzicã clasicã
sau pop. La recunoaºterea stilurilor aveam un simþ extraordinar. E
drept cã mi-l ºi cultivasem.
În colegiu, ascultam în fiecare searã la radio „Topul celor 100”,
un program care transmitea exclusiv muzicã clasicã. Dupã ce am
ajuns sã-i cunosc pe toþi cei 100, m-am hotãrât sã-mi lãrgesc
spectrul muzical ºi cu alte genuri. Dar ce n-am fãcut pentru a apãrea
la emisiune! Se vede însã cã... n-a fost sã fie.
