... Dacã aveau sã-ºi mai revinã. Era întrebarea care ne preocupa
în fiecare minut al operaþiei. Dacã... „O, Doamne”, mã rugam în
tãcere, „ajutã-i sã trãiascã. Ajutã-i sã reziste!”
Chiar dacã supravieþuiau operaþiei, nu puteam face nici o
apreciere mai devreme de câteva sãptãmâni. ªtiam cã aºteptarea
avea sã devinã de nesuportat. Trãiam cu frica de a nu surprinde
semnele unei traume cerebrale. Pentru a permite destinderea
creierului, am provocat o comã artificialã cu fenobarbital. Fenobar-
bitalul reduce drastic metabolismul cerebral. Îi supravegheam la
monitoare; creierii se inflamaserã îngrijorãtor, dar faptul acesta nu
ne-a luat prin surprindere. Þineam indirect inflamaþia sub
observaþie, urmãrind schimbãrile survenite în ritmul cardiac ºi
tensiunea arterialã ºi vizualizând tridimensional creierul prin
tomografia computerizatã.
Operaþia s-a încheiat la ora 5:15, dupã douãzeci ºi douã de ore
tensionate. Când echipa noastrã a pãrãsit sala de operaþie în ropotul
de aplauze al celor care aºteptau afarã, Rogers s-a dus direct la
Theresa Binder ºi, cu faþa luminatã de un zâmbet, a întrebat-o:
– Pe care vreþi sã-l vedeþi întâi?
Theresa a încercat sã rãspundã, dar au podidit-o lacrimile.
* * *
De îndatã ce am trecut la punerea în aplicare a planului operaþiei,
serviciul relaþiilor publice din Johns Hopkins a anunþat presa. Era
vorba de un eveniment istoric. Nu ºtiam cã sala de operaþie ºi coridoarele erau ticsite de reporteri care ar fi fost în stare sã intre ºi
în sala de operaþie dacã nu i-ar fi oprit cei de la serviciul de
securitate al spitalului. Câteva posturi locale de radio þineau publicul
la curent cu fiecare fazã a operaþiei, fapt care fãcea ca, în mod
inevitabil, mii de oameni sã devinã indirect implicaþi în acest
eveniment din lumea chirurgicalã. Mai târziu am aflat cã mulþi
dintre cei care au urmãrit ºtirile ºi-au întrerupt activitatea din timpul
zilei ºi s-au rugat pentru noi.
Abia dupã ce am pãrãsit sala de operaþie ne-am dat seama cât
eram de obosiþi. Eu unul simþeam cã mã prãbuºesc. Nici nu mai
putea fi vorba sã rãspund la întrebãri, aºa cã Rogers a fost nevoit
sã amâne conferinþa de presã pentru dupã-amiazã.
În momentul în care am pãºit în sala de conferinþe, am fost
literalmente copleºit de amploarea pe care o luase operaþia: sala
era ticsitã de reporteri, camere de filmat ºi microfoane. Mi se pare
ciudat cã de multe ori nu-þi dai seama de importanþa unui lucru pe
care îl faci. Singura mea preocupare în acea dupã-amiazã erau
Patrick ºi Benjamin; nu-mi trecuse nici un moment prin minte cã
aceastã operaþie „memorabilã” avea sã stârneascã atâta vâlvã în
mass-media ºi cred cã nici unul dintre noi nu era pregãtit sã facã
faþã miilor de întrebãri cu care ne asaltau reporterii. Trebuie sã fi
oferit un spectacol jalnic cu halatele noastre ºifonate ºi cu feþele
trase de obosealã. Eram însã fericiþi. Fãcusem primul pas. Primul,
dar ºi cel mai greu.
– Reuºita acestei operaþii nu constã numai în separarea
gemenilor, a declarat Mark Rogers la deschiderea conferinþei, ci
în faptul cã ne-a dãruit doi copii sãnãtoºi.
Ascultându-l pe Mark, mã gândeam cât de recunoscãtor trebuia
sã fiu pentru faptul cã fãcusem parte din aceastã echipã. Timp de
cinci luni am fost unul pentru toþi ºi toþi pentru unul. Personalul de
la terapie intensivã ºi medicii consultanþi de la Centrul de copii au
fost formidabili; dupã ce am terminat noi ce aveam de fãcut, le-am
predat ºtafeta, iar ei, fãrã sã pretindã nici o recompensã, ºi-au dat
toatã silinþa sã contribuie la reuºita operaþiei.Nu m-am putut abþine sã nu adaug câteva cuvinte la cele spuse
de Rogers:
– Având în vedere gradul de dificultate al operaþiei, am fost
surprins sã constat cât de bine funcþionam ca echipã. Încurajân-
du-ne unii pe alþii, putem atinge performanþe mult mai înalte decât
ne închipuim.
Mark Rogers ºi eu rãspundeam la majoritatea întrebãrilor. La
un moment dat, s-a pus întrebarea: „Ce ºanse de supravieþuire au
gemenii?”, la care eu am rãspuns: „50%”.
– Noi am analizat toate aspectele, am spus, ºi, în mod normal,
ar trebui sã reuºeascã, dar, aºa cum se întâmplã atunci când faci
un lucru pentru prima oarã, nu e exclus sã aparã o complicaþie la
care nu te-ai gândit.
Un reporter a pus o altã întrebare-capcanã:
– Vor vedea amândoi?
– Nu putem ºti deocamdatã.
– De ce?
– În primul rând, pentru simplul motiv cã sunt puþin cam tineri
ca sã ne-o spunã singuri (râsete), iar în al doilea rând, pentru cã
sistemul lor nervos a fost atât de mult afectat, încât va dura puþin
timp pânã când ne vom putea pronunþa cu privire la funcþia lor
vizualã. La ora actualã, nu pot vedea sau urmãri cu privirea obiectele.
(În ziua urmãtoare, toate ziarele aveau un subiect de senzaþie:
„Gemeni orbi în urma operaþiei”. Bineînþeles cã nici n-am pomenit
de aºa ceva. Tot ce am spus a fost cã nu ºtiam încã.)
– Vor supravieþui? Vor fi normali? întrebãrile ne asaltau din
toate pãrþile.
– Acum totul depinde de Dumnezeu, am spus.
Nu aveam alt rãspuns.
În ciuda pesimismului cu care aºteptam rezultatul operaþiei,
trebuie sã mãrturisesc cã mã simþeam mândru pentru meritul de a
fi lucrat cot la cot cu cele mai marcante personalitãþi din lumea
medicalã. Colaborarea noastrã nu se încheia neapãrat o datã cu
operaþia. Sãptãmânile care au urmat operaþiei au dovedit încã o datã spiritul nostru de unitate, pentru cã perioada postoperatorie
n-a fost mai puþin spectaculoasã decât operaþia. Pãrea cã toþi –
începând de la sanitari ºi terminând cu asistentele – se implicaserã
personal în acest „eveniment”. Eram o echipã, o echipã excelentã.
Patrick ºi Benjamin Binder au rãmas în comã zece zile. Cu alte
cuvinte, timp de o sãptãmânã ºi jumãtate n-am putut afla nimic. Se
vor mai trezi? Vor fi normali? Handicapaþi? Aºteptam ºi ne întrebam.
Ne îngrijoram ºi ne rugam.
N-am fãcut un lucru neobiºnuit provocându-le coma ºi nu era
pentru prima datã când fãceam asta. Copiii cu traumatisme
craniene severe aveau nevoie de o perioadã în care sã stea în comã
pentru ca presiunea intracranianã sã revinã la valoarea normalã.
Supravegheam fãrã întrerupere funcþiile vitale ale gemenilor ºi
palpam fâºiile de piele pentru a vedea cât erau de întinse. Iniþial,
au fost foarte întinse, dar încetul cu încetul au început sã se înmoaie,
semn cã inflamaþia ceda. În momentul în care concentraþia
barbituricelor scãdea ºi surprindeam vreo miºcare, strigam:
– Uite, miºcã!
Ne agãþam de fiecare crâmpei de speranþã.
„Dumnezeu va avea grijã”, îmi spuneam. „Aºa cum a avut ºi
pânã acum.”
În sãptãmânile care au urmat, aºteptam din clipã în clipã ca
cineva sã vinã ºi sã îmi spunã: „Doctore Carson, veniþi repede!
Unul dintre gemeni a fãcut stop cardiac! E la reanimare!” Nici
acasã nu aveam liniºte. Aºteptam sã sune telefonul ºi sã aud temuta
veste. Nu cã n-aº fi avut încredere în Dumnezeu sau în echipa
noastrã, dar navigam în ape necunoscute ºi oricând puteau apãrea
complicaþii la care nu mã gândisem. Din fericire, vestea rea întârzia
sã vinã.
La mijlocul celei de-a doua sãptãmâni, am hotãrât cã era timpul
sã suspendãm coma.
– Miºcã! am strigat. Uite, ºi-a miºcat piciorul! Uite!
– Miºcã! am mai auzit o voce în spatele meu.
– Sã vedeþi cã scapã amândoi!Nu se poate descrie în cuvinte cât de fericiþi eram cu toþii. Eram
ca niºte pãrinþi care nu se mai saturã sã exploreze fiecare pãrticicã
a nou-nãscutului lor. Fiecare miºcare, începând de la un cãscat ºi
terminând cu îndoirea degetelor de la picioare, era un motiv de
sãrbãtoare pentru tot spitalul.
A urmat mult aºteptatul moment care ne-a miºcat pe toþi pânã
la lacrimi. De îndatã ce efectul fenobarbitalului s-a atenuat,
amândoi au deschis ochii ºi au început sã se uite în jur.
– Uite, vãd amândoi! Se uitã la mine! Uite, uite, vede când îmi
miºc mâna!
Cineva care nu cunoºtea istoria celor cinci luni de pregãtire,
muncã, îngrijorãri ºi temeri ne-ar fi luat drept nebuni.
În zilele care au urmat, mã surprindeam de multe ori întrebân-
du-mã: „Oare chiar e adevãrat? Aºa sã fie?” Nu m-aº fi aºteptat sã
trãiascã nici 24 de ore, ºi iatã cã fãceau progrese în fiecare zi.
„Doamne, Îþi mulþumesc, Îþi mulþumesc din suflet!”, repetam la
nesfârºit. „ªtiu cã numai mâna Ta a fost la lucru.”
Complicaþiile postoperatorii au fost minime. La terapie intensivã
erau supravegheaþi de anesteziºtii pediatri care fãcuserã parte din
echipa operatorie, aºa cã puteam spune cã beneficiau de asistenþã
de prima mânã.
Întrebarea care se punea era: Ce se întâmplase oare cu sistemul
nervos? Mai puteau învãþa oare sã meargã? Mai erau normali?
Cu fiecare sãptãmânã care trecea, Patrick ºi Benjamin deveneau
tot mai activi ºi receptivi la ceea ce se petrecea în jurul lor. Patrick
ajunsese sã se joace cu jucãrii, sã se rostogoleascã de pe-o parte
pe alta ºi sã-ºi foloseascã destul de bine picioarele.
Într-o zi însã, cu aproximativ trei sãptãmâni înainte de data
externãrii, a aspirat mâncare în plãmâni. O sorã l-a gãsit în pat cu
stop respirator. L-au reanimat de urgenþã, dar nu se putea ºti cât
timp zãcuse fãrã respiraþie. Era cianotic. N-a mai fost acelaºi dupã
acest incident. Nu puteam ºti în ce mãsurã îi fusese afectat creierul,
pentru cã, în mod normal, acesta nu poate rezista decât câteva
secunde fãrã oxigen.În momentul externãrii îºi revenise deja destul de bine ºi fãcea
progrese. Nici Benjamin nu se lãsa mai prejos, deºi avusese reacþii
mai lente la început. Ajunsese în stadiul în care fusese Patrick înainte
de stopul respirator.
Din pãcate, nu vã pot spune mai multe despre evoluþia lui Patrick
ºi Benjamin dupã ieºirea din spital, pentru cã pãrinþii au încheiat
un contract cu revista Bunte. Vã pot spune însã cu certitudine cã,
pe data de 2 februarie 1982, doi bãieþi drãgãlaºi ºi viguroºi îºi
sãrbãtoreau cea de-a doua aniversare.
