– Care dintre voi ºtie ce-au fãcut indienii cu zdrenþele generalului
Custer? întrebã ºeful bandei.
– Ei, hai, spune-ne odatã! se agitã unul cu un interes exagerat.
– Le-au pus bine ºi acum le poartã Carson! Ha, ha, ha!
– Chiar c-aºa aratã, se grãbi un altul sã aprobe.
Simþeam un val de cãldurã nãvãlindu-mi în obraji.
– Apropie-te numai de el, continuã primul. Miroase de parc-ar
avea o sutã de ani!
Fiind noul venit în clasa a VIII-a, la liceul Hunter Junior, nu
puteam fi scutit de dureroasa experienþã a „capping-ului”. Cuvântul
provine de la verbul „capitalize” ºi în jargon înseamnã „a râde”
sau „a-þi bate joc de cineva”. Ideea era sã faci cele mai usturãtoare
remarci la modul cel mai hazliu cu putinþã.
Capping-ul se desfãºura întotdeauna în imediata apropiere a
victimei ºi candidaþii la acest „post” se alegeau de preferinþã dintre
cei cu haine ponosite ºi demodate. Capperii cu experienþã aºteptau
întotdeauna pânã ce în jurul nefericitei victime se adunau mai mulþi
gurã-cascã, dupã care începea o adevãratã competiþie a insultelor,
care mai de care mai haioase.
Eu eram unul dintre subiecþii preferaþi. Nici atunci, ca de altfel
nici acum, hainele nu însemnau mare lucru pentru mine. Cu
excepþia unei scurte perioade, n-am fost niciodatã preocupat de ce
puneam pe mine, pentru cã mama îmi spunea întotdeauna:
– Bennie, interiorul conteazã. Te poþi îmbrãca cu cele mai
scumpe haine ºi pe dinãuntru sã fii gol.
Îmi displãcea teribil gândul cã trebuia sã pãrãsesc liceul Wil-
son Junior la mijlocul clasei a VIII-a, în schimb faptul cã ne mutam
în vechea noastrã casã mã fãcea sã-mi uit necazul. „Mergem
acasã!” îmi spuneam mereu fericit. Restul nu mai conta.
Mulþumitã spiritului economic al mamei, situaþia noastrã
financiarã nu mai arãta atât de rãu. Cu salariul ei de-atunci, ne
puteam permite sã ne mutãm în casa în care locuisem înainte de
divorþul pãrinþilor. Nu cã ar fi fost foarte spaþioasã – cu ochi mai
realiºti s-ar putea spune: o cutie de chibrituri –, dar era a noastrã,
ºi pentru noi era o adevãratã vilã, un loc fabulos.
Schimbarea locuinþelor însemna inevitabil ºi schimbarea
ºcolilor. Curtis a rãmas în continuare la Southwestern High School,
iar eu m-am transferat la Hunter Junior High School, frecventatã
în majoritate de negri.
N-a trebuit mult timp pentru ca noii mei colegi sã-ºi dea seama
cã eram bun la învãþãturã. Prinsesem gustul succesului ºi, chiar
dacã nu eram cel mai bun, þineam totuºi sã mã numãr printre primii.
Ajuns în acest punct, m-am vãzut confruntat cu o nouã problemã,
o problemã de o naturã mai aparte, cu care n-avusesem de-a face
pânã atunci. În afara momentelor de capping eram obsedat cum
sã le demonstrez celorlalþi cã eram „de-al lor”. Nu fusesem
niciodatã nevoit sã demonstrez ceva; mi se pãruse întotdeauna
normal ca ceilalþi sã mã respecte pentru notele bune. La Hunter
Junior funcþiona însã un alt sistem de valori. A fi acceptat implica
o serie de condiþii: sã porþi anumite haine, sã frecventezi anumite
locuri, sã joci baschet ºi, desigur, sã stãpâneºti capping-ul.
Nu-i puteam cere mamei sã-mi cumpere hainele menite sã mã
„înalþe” în ochii celorlalþi, ºi asta nu pentru cã aº fi ºtiut cât de greu
se câºtigã banii – n-aveam de unde ºtii pe-atunci –, ci pentru cã
vedeam cum lupta din rãsputeri sã nu mai depindã de ajutorul
social. A reuºit aceastã performanþã când am trecut în clasa a IX-a.
Mai primeam doar cartele alimentare. Ajutorul social ºi-a avut însã
ºi el rostul lui; fãrã el, mama nu s-ar fi descurcat ºi cu noi, ºi cu cheltuielile casei. În ordinea prioritãþilor, garderoba ei – îngrijitã, dar cam demodatã – rãmânea mereu pe ultimul loc. Fiind copil,
n-aveam cum sã-mi dau seama de asta, iar ea nu s-a plâns niciodatã.
În primele sãptãmâni nu rãspundeam la provocãri. Tãcerea mea
nu fãcea însã decât sã-i încurajeze sã mã atace ºi mai tare. Mã simþeam
pãrãsit, ºi faptul cã nu mã puteam integra mã durea teribil. Mergând
singur spre casã, mã întrebam: „Oare ce se-ntâmplã cu mine? De ce
nu pot fi ca unul dintre ei? De ce trebuie sã fiu întotdeauna altfel?”
pentru ca mai apoi, tot eu sã mã consolez: „Ei, la urma urmei nu
sunt decât o adunãturã de bufoni. Dacã aºa ºtiu ei sã se distreze, n-au
decât. N-aveþi decât, bãieþi! Eu unul n-o sã vã fac jocul. Lasã
c-ajung eu odatã ce-o sã ajung ºi v-arãt eu atunci...”
ªi totuºi mã simþeam respins, pãrãsit, dat la o parte. Voiam, ca
orice om, sã fiu agreat, sã nu rãmân mereu pe dinafarã. Din
nefericire, cu timpul am devenit tot mai insensibil la felul lor de a
fi ºi am încheiat chiar prin a mi-l însuºi: „Ei, bine bãieþi, dacã vreþi
capping, v-arãt eu capping!”
Ziua urmãtoare aºteptam sã-nceapã hãrþuiala. N-a trebuit sã
aºtept prea mult cã unul dintr-a IX-a a ºi-nceput:
– Vai, cãmaºa aia de pe tine a vãzut ºi primul, ºi-al doilea, ºi-al
treilea, ºi-al patrulea rãzboi mondial!
– Bineînþeles, am rãspuns eu, doar maicã-ta a purtat-o.
Toatã lumea a izbucnit în râs. Respectivul a fãcut ochii cât
cepele, nevenindu-i sã-ºi creadã urechilor, dar, neavând încotro, a
râs ºi el ºi a zis:
– Hai cã-mi placi, tipule!
N-a trecut mult ºi îi puneam la colþ pe cei mai buni capperi din
ºcoalã. Faptul cã eram invidiat pentru spiritul meu ascuþit îmi dãdea
o senzaþie foarte plãcutã.
Începând de atunci, de fiecare datã când eram atacat, îi trânteam
agresorului o replicã ºi mai usturãtoare – la urma urmei, asta era
regula jocului. Dupã nici douã sãptãmâni gaºca se dãdu bãtutã.
Nimeni nu mai dorea sã mã asalteze cu sarcasme; probabil cã îºi
dãduserã seama cã n-o puteau scoate la capãt cu mine; ba unii mã
ocoleau, dar nici atunci nu-i slãbeam:
– Hei, Miller, cu o aºa faþã ºi eu m-aº ascunde pe unde-aº apuca!
Cinic? Fãrã îndoialã, însã gãseam întotdeauna o scuzã: „Toþi
fac la fel. Mãnâncã sau vei fi mâncat”. Sau „Ce, nu ºtie ºi el de glumã?”
Am uitat cam repede cum era în postura de victimã. Capping-ul
mi-a rezolvat una dintre cele douã mari probleme. Mai rãmâneau
acum hainele: pe lângã faptul cã eram luat peste picior din cauza
lor, eram considerat sãrac, ºi a fi sãrac însemna a nu fi bun de
nimic. Ciudat... Mã gândesc acum cã, de fapt, nici unul nu provenea
din familii înstãrite, aºa cã n-ar fi avut nici un motiv sã râdã de
alþii. Desigur cã pe-atunci nu-mi dãdeam seama de anumite lucruri.
Simþeam sãrãcia ca pe un stigmat, care îmi amintea mereu de lipsa
tatãlui. Pentru cã majoritatea colegilor aveau amândoi pãrinþii,
ajunsesem la convingerea cã numai ºi numai din acest motiv o
duceau atât de bine.
Când eram în clasa a IX-a, una dintre „datoriile mele casnice”
mi-a dat multe dureri de cap. E vorba de cartelele alimentare, la
ora aceea indispensabile, cu care mama mã trimitea la magazin sã
cumpãr pâine sau lapte. Pentru mine era un adevãrat coºmar. Mã
gândeam tot timpul: „Dacã mã vede vreun prieten? Dacã se aflã la
ºcoalã?” Iar dacã se întâmpla într-adevãr sã mã întâlnesc cu vreun
cunoscut la casã, mã fãceam cã am uitat ceva ºi mã ascundeam
dupã vreun raft pânã când respectivul se îndepãrta. Abia dupã ce
plecau toþi de la coadã apãream ºi eu cu cartelele mele.
Nu mã durea faptul cã eram sãrac, dar aº fi preferat sã mor
decât sã ºtiu cã ceilalþi ar fi aflat acest lucru. Dacã aº fi stat sã mã
gândesc mai bine la cartelele cu pricina, mi-aº fi dat seama cã
mulþi dintre prietenii mei le foloseau. Mie însã îmi ardeau parcã în
buzunare de câte ori ieºeam cu ele din casã ºi de fiecare datã
tremuram la gândul cã mã vede vreun cunoscut ºi ne scoate vorbe.
Clasa a IX-a stã ca o piatrã de hotar în viaþa mea. Treceam
printr-o perioadã de tranziþie: la note þineam pasul cu cei mai buni,
iar la restul cu cei mai rãi. Lãsam în urmã copilãria. Viitorul ºi mai
ales visul meu, de a deveni medic, începeau sã mã preocupe tot
mai mult.
Când am trecut în clasa a X-a, presiunile din partea colegilor
au devenit insuportabile. Principala mea preocupare erau acum
hainele.
– Nu pot sã mã îmbrac cu pantalonii ãºtia! Râd toþi de mine, îi
spuneam mamei.
– Numai proºtii râd de hainele tale, Bennie, spunea ea. Nu
hainele îl fac pe om.
– Da, mamã, dar toþi au haine mai bune decât mine, mã apãram eu.
– Poate. ªi eu cunosc o mulþime de oameni care se îmbracã mai
bine decât mine, dar asta nu-i face cu nimic mai buni, îmi explica
ea calmã.
Nu trecea o zi în care sã nu aduc vorba de haine ºi sã nu o
asaltez cu pledoariile mele. Pentru mine, „hainele” erau: douã
pulovere italieneºti, cu aplicaþii din piele de cãprioarã, pantaloni
de mãtase, ºosete de mãtase, pantofi din piele de crocodil, pãlãrii
cu boruri ascuþite, scurte de piele ºi paltoane din piele de cãprioarã.
Vorbeam tot timpul de aceste lucruri, de parcã eram obsedat.
Trebuia sã le am. Trebuia sã fiu ca ei.
Mama era dezamãgitã de mine ºi îmi dãdeam seama, dar
gândurile mele pendulau între garderoba sãrãcãcioasã ºi nevoia
de a mã ºti acceptat de ceilalþi. În loc sã vin direct acasã de la
ºcoalã ºi sã-mi fac lecþiile, mergeam la baschet. Uneori stãteam
pânã dupã ora zece, unsprezece. ªtiam ce mã aºteaptã acasã ºi
aveam replicile pregãtite.
– Bennie, nu-þi dai seama ce faci? mã mustra mama. Nu-i vorba
cã mã dezamãgeºti pe mine, dar îþi ruinezi viaþa stând afarã cu
orele ºi cerºind toatã ziua numai haine ºi iar haine.
– Nu-mi ruinez deloc viaþa, mã oþãram eu.
Nu voiam sã ascult ºi nici nu puteam, pentru cã mintea mea
necoaptã nu ºtia altceva decât cã trebuie sã arãt ca ceilalþi.
– ªtii, am fost mândrã de tine, îmi spunea mama. Ai muncit
mult. Nu da acum cu piciorul la toatã munca asta.
– Dar o sã învãþ tot aºa, îi replicam eu. Am venit vreodatã cu
note rele?
Nu putea sã mã contrazicã în acest punct de vedere, dar ºtiam
cã nu era împãcatã.
– O.K., bãiete, îmi spuse în cele din urmã.
În sfârºit, dupã sãptãmâni de rugãminþi, am auzit mult aºteptatele
cuvinte:
– Uite, îþi cumpãr lucrurile astea, dacã þi le doreºti atât. Dacã tu
crezi cã vei fi fericit, poftim, þi le cumpãr.
– Mã vor face fericit! Sigur cã mã vor face!
Greu de imaginat cât de insensibil puteam fi la nevoile ei! O
fãceam sã-mi cumpere haine pentru a fi ca ceilalþi, dar niciodatã
nu aveam destule. Acum îmi dau seama cã oricâte pulovere
italieneºti, scurte de piele sau pantofi din piele de crocodil mi-ar fi
cumpãrat, nu erau niciodatã suficiente.
Notele au început sã scadã. Am ajuns un elev mediocru. Mai
trist era faptul cã acest regres nu mã deranja deloc; important era
cã fãceam parte din gaºcã. Mereu eram invitat pe la câte o petrecere
ºi mã distram de minune, mã distram aºa cum nu o fãcusem
niciodatã pânã atunci. Eram de-al lor.
ªi totuºi nu eram fericit. Abandonasem adevãratele valori care
dãduserã un sens vieþii mele.
Pentru a vã explica despre ce este vorba trebuie sã mã întorc cu
câþiva ani înapoi ºi sã vã povestesc despre o vizitã pe care Mary
Thomas i-a fãcut-o mamei.
* * *
Când a fost internatã în spital la naºterea mea, mama a avut
primul contact cu adventiºtii de ziua a ºaptea. Mary Thomas venise
în vizitã la spital ºi începuse sã-i vorbeascã despre Isus. Mama a
ascultat politicoasã, dar nu s-a arãtat prea interesatã de ce avea
sã-i spunã femeia.
Mai târziu, divorþul i-a ºubrezit atât de mult nervii, încât a trebuit
sã se interneze într-o clinicã de psihiatrie.
La un moment dat, ajunsese sã se gândeascã serios la sinu-
cidere. Dar iatã cã într-o dupã-amiazã, primi o vizitã: era aceeaºi
Mary Thomas.
Aceastã femeie liniºtitã, dar plinã de râvnã a început sã-i
vorbeascã despre Dumnezeu. Nu era un lucru nou pentru mama,
care primise o educaþie religioasã, dar felul în care Mary Thomas
trata religia era cu totul nou. Nu a constrâns-o pe mama ºi nici nu
a încercat sã-i spunã cât de pãcãtoasã era, ci i-a prezentat pur ºi
simplu convingerile ei, fãcând din când în când pauze pentru a
citi versete din Biblie care îi confirmau credinþa.
Mai mult decât atât, Mary Thomas se arãta preocupatã de mama.
Era lucrul de care mama avea cea mai mare nevoie.
Nici înainte de divorþ mama n-o ducea prea bine. Era pur ºi
simplu o femeie disperatã, cu doi copii dupã ea, cãrora nu le putea
asigura nici un viitor. Mulþi o considerau neconvenþionalã ºi o
condamnau. În acest moment a apãrut Mary Thomas, aducând
ultima razã de speranþã.
– Mai existã un izvor al puterii, Sonya. Poate fi al tãu, dacã
vrei.
Erau exact cuvintele de care avea nevoie pentru a-ºi regãsi
echilibrul. În cele din urmã a înþeles cã nu era singurã pe lume.
În urmãtoarele sãptãmâni, Mary a continuat sã-ºi prezinte
convingerile ºi mama a ajuns încetul cu încetul sã creadã într-un
Dumnezeu plin de iubire, întruchipat în Isus Hristos. Mary venea
în fiecare zi la mama, îi vorbea, îi rãspundea la întrebãri ºi o asculta
cu rãbdare.
Educaþia nu-i permitea mamei sã citeascã din Biblie, dar
vizitatoarea nu s-a dat bãtutã. Îi citea totul cu voce tare. Numai
datoritã acestei femei a învãþat mama sã citeascã ºi, o datã ce ºi-a
pus în gând sã înveþe, nimeni ºi nimic n-au mai putut-o opri. Exersa
ore întregi, citea cuvintele cu voce tare ºi, chiar dacã pe unele nu
le înþelegea, nu se descuraja. În cele din urmã ajunsese sã citeascã
materiale destul de complicate.
Mãtuºa Jean ºi unchiul William, la care am locuit dupã divorþul
pãrinþilor, au devenit ºi ei adventiºti. A fost un motiv în plus pentru
ca mama sã ia hotãrârea de a se boteza. De atunci ºi pânã în ziua
de azi este un membru activ ºi devotat al bisericii. Dupã convertirea
ei, a început sã ne ia ºi pe noi la bisericã. Adunarea adventistã este
singurul cãmin spiritual pe care l-am avut vreodatã.
Când am împlinit doisprezece ani, mi-am dat seama cã, deºi
mã botezasem la opt ani, nu înþelesesem prea bine ce înseamnã sã
fii creºtin. Frecventam pe atunci biserica din Inkster. Dupã mai
multe zile de frãmântãri, am mers la pastorul Smith ºi i-am spus:
– ªtiþi, eu am fost botezat, dar pe atunci n-am prea înþeles sensul
botezului.
– ªi acum înþelegi? m-a întrebat el.
– O, cum sã nu! Acum am doisprezece ani, i-am rãspuns. Cred
în Isus Hristos. ªi El a avut tot doisprezece ani când L-au dus
pãrinþii la templu, în Ierusalim. Aº vrea sã fiu botezat din nou,
pentru cã acum înþeleg mai mult ºi sunt pregãtit.
Pastorul Smith m-a ascultat înþelegãtor, cu un zâmbet pe buze.
La puþin timp dupã acea discuþie, m-a botezat a doua oarã.
Privind acum în urmã, nu pot spune cu siguranþã care a fost
momentul întoarcerii mele. Probabil cã s-a petrecut atât de lent,
încât nici nu mi-am dat seama. ªtiu însã cã la paisprezece ani
înþelesesem pe deplin cã Dumnezeu ne poate schimba. Tot la acea
vârstã am fost confruntat cu una dintre cele mai serioase probleme
din viaþa mea, o problemã care mã putea ruina pentru totdeauna.
