Vocea agitatã a lui Candy m-a trezit dintr-un somn adânc pe la
ora douã noaptea:
– Ben, Ben, scoalã-te!
Mi-am afundat capul ºi mai tare în pernã. Avusesem o zi grea.
Împreunã cu biserica, organizasem un concurs de alergare pe
distanþa de 1,5 sau 10 km, pe care l-am numit „Healthy Choices”
(Alegeri sãnãtoase). Eu trebuia sã fac examenul obiectiv la faþa
locului, în timp ce specialiºtii îi sfãtuiau pe concurenþi cum sã-ºi
îmbunãtãþeascã stilul de viaþã ºi tehnica de alergare.
Candy era în ultima lunã de sarcinã.
– Am dureri, mã anunþã.
Am fãcut un efort supraomenesc sã deschid ochii.
– La ce intervale?
– La douã minute.
Impulsul ajunse cu întârziere la creier.
– Îmbracã-te! i-am spus sãrind din pat.
Drumul pânã la Hopkins dura o jumãtate de orã. La prima
naºtere, travaliul durase opt ore. Speram ca de data aceasta sã
scãpãm mai uºor.
– Durerile au început abia acum câteva minute, spuse Candy,
în timp ce cobora din pat.
Se opri în mijlocul camerei.
– Ben, acum sunt mai dese.
Vocea îi suna atât de natural, de parcã anunþa starea vremii.
Nu-mi amintesc ce i-am rãspuns. Eram preocupat sã mã îmbrac.– Cred cã iese copilul, am auzit-o spunând. Acum!
– Eºti sigurã?
Dintr-o sãriturã am fost lângã ea. Am apucat-o de umeri ºi am
ajutat-o sã se întindã în pat. Capul copilului apãruse deja. Nu eram
agitat ºi nici ea nu-ºi pierduse cumpãtul. Parcã ar fi nãscut în fiecare
lunã câte un copil.
Dupã câteva minute þineam în mânã copilul.
– E bãiat, am spus. Mai avem un bãiat.
Candy încercã sã zâmbeascã, dar contracþiile continuau. Urma
placenta. Am strigat-o pe mama, care stãtea la noi în acest timp:
– Mamã, adu prosoape! Sunã la 911!
Cred cã vocea mea suna ca la urgenþele de gradul IV.
– Daþi-mi ceva. Cu ce sã prind cordonul ombilical?
Nu ºtiam pe ce sã pun mâna mai repede. Fãrã sã-mi rãspundã,
Candy s-a dat jos din pat ºi a mers pe picioarele ei pânã la baie, de
unde s-a întors cu un ac mare de siguranþã. Am prins cordonul.
Dupã câteva minute, a sosit ºi Salvarea ºi i-a dus pe Candy ºi pe
copil la spital. I-am pus copilului numele Benjamin Carson.
Prietenii m-au întrebat mai târziu:
– Cât ai cerut pentru asistenþã la naºtere?
* * *
„Sunt mult prea ocupat”, îmi spuneam pentru a nu ºtiu câta
oarã. „Aºa nu mai merge”. Trebuia sã fac ceva.
Ca majoritatea celor de la Hopkins, eram confruntat cu o dilemã
serioasã. Cariera de neurochirurg într-un spital universitar cerea
un sacrificiu mult mai mare decât munca într-un cabinet particu-
lar. „Cum sã-mi fac timp ºi pentru familie?”, mã întrebam de multe
ori.
Din nefericire, neurochirurgia este un domeniu foarte
imprevizibil. Oricând pot apãrea probleme, multe dintre ele foarte
complexe, necesitând o investiþie enormã de timp. Deºi mã
dedicasem doar practicii clinice, timpul nu-mi ajungea niciodatã.Dacã mai adãugam ºi cercetãrile de laborator, care erau de
asemenea necesare, scriptele, pregãtirea discursurilor, implicarea
în proiectele academice ºi, în ultimul timp mai ales, prezentarea
unor discursuri menite sã-i motiveze pe tineri, îmi dãdeam seama
cã nu-mi rãmânea nici o orã liberã pentru familie. Vreau sã spun
cã, dacã nu eram atent, unele aspecte ale vieþii aveau de suferit.
Am stat mai multe zile cu programul în faþã, analizând punct
cu punct, sã vãd ce puteam elimina. Nu era nimic care sã nu-mi
placã, dar nici n-aº fi putut face totul. Am hotãrât cã prioritatea
numãrul unu era familia. Cel mai important lucru era sã fiu un soþ
ºi un tatã bun. Sfârºitul de sãptãmânã îi revenea aºadar familiei. În
al doilea rând, nu voiam sã-mi neglijez activitatea propriu-zisã de
neurochirurg. Trebuia sã fac tot posibilul pentru ca pacienþii mei
sã beneficieze de o asistenþã de cea mai înaltã calitate. În al treilea
rând, voiam sã fiu un model pentru tineri.
Deºi eram convins cã fãcusem alegerea idealã, realizarea ei nu
a fost deloc uºoarã. Îmi venea destul de greu sã renunþ la unele
lucruri care îmi fãceau plãcere, de exemplu sã public articole, în
reviste medicale în care sã împãrtãºesc descoperirile mele ºi sã
trezesc interesul pentru o cercetare mai profundã, sau sã þin
discursuri publice. Desigur cã toate acestea mi-ar fi facilitat
avansarea în grade academice, dar aceasta se întâmplã oricum,
poate nu cu aceeaºi repeziciune.
Un lucru la fel de important era biserica. Acum sunt prezbiter
ºi director al departamentului „Sãnãtate ºi temperanþã” în biserica
din Specerville. Cu alte cuvinte, prezint programe speciale ºi
coordonez activitãþile medicale. De asemenea, sponsorizãm
maratoane, în cadrul cãrora eu mã ocup de examinarea medicalã.
Biserica noastrã pune un mare accent pe sãnãtate. Tuturor le
recomand revistele Vibrant Life ºi Health.
La ªcoala de Sabat, am o grupã cu care studiez aspectele
creºtinismului ºi importanþa lui pentru zilele noastre.
Primul pas în direcþia eliberãrii de obligaþii l-am întreprins în
anul 1985. Eram atât de aglomeraþi la clinicã, încât am fost nevoiþi sã mai angajãm un neurochirurg pediatru. Pentru mine a fost o
uºurare considerabilã, iar pentru Hopkins, o întreprindere singularã,
pentru cã, de la înfiinþarea clinicii – în urmã cu un secol – secþia de
neurochirurgie infantilã a fost condusã doar de câte un ºef. Acum
e vorba sã mai angajeze unul, pentru cã avem foarte multe cazuri.
În ciuda surplusului de personal, problema mea n-a fost
rezolvatã. În anul 1988, am ajuns la concluzia cã, indiferent cât de
repede ºi de eficient aº fi lucrat, nu puteam sã termin tot ce aveam
de fãcut, chiar dacã aº fi stat la spital pânã la miezul nopþii. Am
luat o hotãrâre de care, cu ajutorul lui Dumnezeu, am reuºit sã mã
þin: sã pãrãsesc spitalul la ora 19:00 sau cel târziu la ora 20:00. Îi
puteam vedea pe copii cel puþin înainte de a merge la culcare.
– Nu pot termina totul, i-am spus lui Candy care era cu totul de
partea mea. E imposibil. Mereu se mai gãseºte ceva de fãcut, aºa
cã mai bine las lucrul neterminat la ºapte decât la unsprezece.
M-am þinut de program. La ora 19:30 îmi termin lucrul la spital
ºi dupã douãsprezece ore îl reiau. E mult sã lucrezi 11-12 ore, dar
14-17 ore depãºea limitele rezonabilului.
Invitaþiile la conferinþe implicã printre altele cãlãtorii lungi.
Întotdeauna îmi iau familia cu mine. Mai greu va fi dupã ce vor
începe copiii ºcoala. De fiecare datã când sunt invitat sã þin discursuri,
întreb dacã mi se poate oferi transport ºi cazare pentru toatã familia.
Mama va veni în curând sã locuiascã la noi, ceea ce înseamnã
cã eu ºi Candy vom aveam mai mult timp pentru noi doi. Consider
cã e foarte important sã fim împreunã. Fãrã sprijinul ei n-aº fi ajuns
ceea ce sunt.
* * *
Încã înainte de a ne cãsãtori, am avertizat-o pe Candy cã nu mã
va vedea prea des pe acasã.
– Te iubesc, dar voi fi foarte ocupat dupã ce voi ajunge doctor.
Voi avea foarte puþin timp liber. Dacã poþi trece peste acest amãnunt,
ne cãsãtorim, dacã nu, cred cã ar fi o greºealã.– Nu e nici o problemã, mi-a spus ea.
Eram oare egoist? Îmi întuneca oare idealismul devotamentul
faþã de aceastã fatã care avea sã devinã soþia mea? La ambele
întrebãri se poate rãspunde afirmativ, însã nu se poate spune cã
nu eram conºtient de starea lucrurilor.
Candy s-a descurcat foarte bine. Mulþumitã sprijinului pe care
îl primesc din partea ei, pot înfrunta mai uºor greutãþile.
Ca intern ºi ca stagiar, lucram în jur de o sutã pânã la o sutã
douãzeci de ore pe sãptãmânã. Candy nu mã vedea prea des. O
sunam ºi, dacã avea timp, venea ºi-mi aducea de mâncare.
Petreceam astfel câteva minute împreunã.
În acea perioadã, Candy s-a hotãrât sã-ºi continue studiile:
– Ben, mi-a spus, oricum sunt singurã. De ce sã nu fac ceva util
în timpul acesta?
Candy are un spirit foarte creativ ºi îl exploateazã la maximum.
A înfiripat un cor într-o bisericã ºi o micã orchestrã în alta. În
Australia a fãcut acelaºi lucru.
În prezent avem trei copii. Rhoeyce, nãscut la 21 decembrie
1986, a întregit familia. Eu am crescut fãrã tatã ºi n-aº vrea ca ºi
copiii mei sã treacã prin aceeaºi experienþã tristã. E mult mai im-
portant sã mã cunoascã decât sã mã vadã la televizor sau în reviste.
Soþia ºi copiii sunt cei mai importanþi din viaþa mea.
