Fantomele trecutului

17. Îmi doresc ca tu să fi fericită.

          Capitolul 17

 Îmi doresc ca tu să fi fericită.

           Privea tăcută clădirile pe care le lăsa în spate cu fiecare clipă în care Cooper conducea mașina. Se oferise să îi ducă la cimitir ca mai apoi să-i lase în gară, de unde vor lua trenul spre New York.

          Își netezi  absentă fustița neagră pe care o purta, și gândul că tocmai mergea să-l conducă pe Jacob pe ultimul drum îi dădea fiori pe șira spinării.

          Încă îi mai auzea tare și răspicat declarațiile de dragoste, încă îi mai simțea buzele moi peste ale sale, și în continuare mirosul său ușor mentolat îi bântuia simțurile și o făcea să simtă prezența lui atât de aproape de ea.

          Dar adevărul era că, oricât de mult și-ar fi dorit să îl aibă înapoi în brațe, acest lucru îi era imposibil.
Liam îi omorâse mama, și tot el o privă de fericire pentru a doua oară, lăsând-o iar în valea de singurătate în care se obișnuise să trăiască.
   
          Diego își puse grijuliu o mână pe genunchiul ei, și cu cealaltă îi așeză câteva șuvițe de păr.

          — Ești sigură că vrei să faci asta? îi șopti el, în timp ce îi mângâia cu podul palmei chipul.

          Nesigură pe ea, Ayra decise că e mai bine să dea din cap aprobator, pentru că dacă ezita, știa că polițistul va întoarce mașina spre gară, fără ca ea să aibă ulterior vreun cuvânt de spus.

           — Sunt în regulă D., tot ceea ce vreau este să-mi iau la revedere.

          Cooper se simțea obosit, deoarece toată noaptea s-a gândit la cuvintele lui Diego. El nu putea fi un umăr pe care Ayra să-și plângă durerea, știa că toată viața lui nu făcu nimic altceva decât să profite de naivitatea femeilor și să le aducă în punctul în care îl doreau, că mai apoi el să se plictisească de ele.
    Și totuși, când ea se trezi dis-de-dimineață, cu părul acela ușor răvășit și chipul atât de copilăresc, el nu și-a dorit decât să o cuprindă în brațele lui pline de dorință, să-i sărute buzele pline și să-i promită ceea ce nimeni nu i-a adus până acum —  siguranța că ea va fi fericită.
 
          Dar, pe de altă parte se gândi că dorința ce-i furnica pielea și amalgamul de sentimente ce-l năpădeau în preajma ei de datorau celor câteva pahare pe care le consumase întreaga noapte.

          Odată ajunși la porțile mari de fier ale cimitirului, simți cum tensiunea din mașină crește, și ar fi dat orice ca Ayra să se răzgândească și să înceteze să se rănească singură. Deși era dreptul ei să-și plângă iubitul ce acum se afla înconjurat de lemnul masiv al sicriului, ceea ce făcea Ayra acum era un act masochist, deoarece își provoca singură durere și suferință.

          Dar ea nu se răzgândi, deschizând încet portiera și ieșind în ploaia ce cădea mărunt  peste micul orășel.

          ,, Până și cerul îți plânge lipsa, Jake.", gândi ea în timp ce pășea prin micile bălți de apă formate pe drumul noroios.

          Diego veni în urma ei cu o umbrelă, în timp ce Cooper parcă mașina și îi privea pe cei doi. Simțea cum începe  să clocotească de nervi, și avea impresia că era gelos pe cel pe care îl plângea tânără ființă ce-i intrase atât de brusc în suflet.
   
          În viața lui nu văzuse atâta devotament, și știa că asta este ceea ce căutase el toată viața, dar mai ales știa că este ceva de care nu va avea  niciodată parte.