Fantomele trecutului

4. Şi stângacii trag cu arma!

  Capitolul 4

 Şi stângacii trag cu arma!

          Lăsându-și capul în față, încetă să se mai zbată. Înțelesese că este inutil, că bărbatul care o luase pe sus era mult mai înalt și mai solid decât ea.

          Ochii ei se umplură de lacrimi, încețoșându-i vederea. Cu greu putea desluși siluetele impunătoare ale copacilor, iar cu fiecare pas pe care bărbatul îl făcea, întunericul acapara și mai mult din vizibilitatea ei, realizând într-un final că i-ar fi imposibil să încerce să scape.
          Mâna lui făcută căuș în dreptul gurii ei îi înăbușa încercările de a țipa, transformându-i glasul în scâncete pline de spaimă.

          În timp ce frica începu să-i încolțească în suflet, privea neputincioasă cum pașii lui mari o purtau în inima pădurii, asemeni unui animal captiv, incapabil să se apare în fața unui prădător.

          Singura ei opțiune era să  aștepte și să vadă ce se va întâmpla. Ce își dorea acest individ de la ea. Se gândea la orice șansă de evadare, un  momentul oportun în care el  să îi dea drumul, să poată fugi înapoi la mașină iar mai apoi la Jacob. Avea nevoie de îmbrățișarea lui și de cuvinte șoptite în ureche. 

          ,,Relaxează-te, micuțo, o să fie totul bine", îi răsuna în cap. Dar, după o clipă realiză că aceste lucruri le auzise și după moartea părinților săi.

          Un nod i se puse în gât gândind-se că de fapt nici acum, după atâta timp, nu era bine. De fiecare dată când cineva îi spusese asta, se întâmplase fix opusul.

          Deodată, tipul se opri. Ajunseseră într-un mic luminiș, unde razele lunii abia își croiau cărare printre ramurile mari și dese ale copacilor. Nu își dădea seama cum puteau fi atât de multe frunze într-o pădure, în mijlocul toamnei. Încercă să distingă mai multe, poate un punct de reper, ceva. În schimb, parcă niciodată nu văzuse atât de mult întuneric adunat într-un singur loc, un vid prin care nu intra nici o sursă de lumină.

          Nu văzu decât umbre șterse ale copacilor, și în fața ei, pe o piatră mare, distinse un tip ce stătea rezemat de ea. Apoi desluși o altă siluetă, lângă cea rezemată, stând parca turcește pe iarbă, având ceva în mână. Un licăr portocaliu se muta din când în când, odată cu mâna lui, că mai apoi întreaga zonă să fie invadată de un nor de fum. O țigară. Tipul fuma relaxat o țigară, iar după cum putea Ayra mirosi în jur, nu era o simpla țigară. Ceva asemănător cu Marijuana, era sigură de asta.

          Simțise același miros de multe ori în preajma fratelui său, și mai mult, simțise cum toată casa era invadată de acel miros când de întorsese acasă, de la liceu, în ziua în care părinții ei au fost găsiți morți.

           Inima începu să îi bată nebunește în piept, realizând că de data asta nu mai avea  nici o scăpare. Nu mai era un singur străin, erau trei. Îi era imposibil să scape, iar asta o făcu să înghiți din nou în  sec. Ce avea să se întâmple cu ea?

      Ce așteptau acolo?

          — Oh, uite Todd, a venit șefu'. Și uite pe cine a găsit.

          Ayra mai auzise vocea aceea, cu siguranță.

           Își aminti că timp de o săptămână, un bărbat cu același timbru vocal venea seară de seară, comanda bere și pleca cu câteva minute înainte că Ayra să închidă restaurantul.