Fantomele trecutului

25. Pentru că aşa a fost să fie.

Capitolul 25: Pentru că aşa a fost să fie.

Totul se întâmplase atât de repede.

Nu-şi amintea când anume Cooper îi ajunsese din urmă sau când Nick se urcă cu fata lui pe bancheta din spate, sau când ea ajunsese să stea pe locul din dreapta.

Pierduse şirul scuzelor şi al explicaţiilor pe care încerca să le spună printre suspine, şi era atât de răvăşită că nu realiză când Cooper parcă maşina în faţa spitalului.

Nu îşi imaginase niciodată cum e să-ţi îngheţe fiecare muşchi şi să nu fi capabil să faci nimic, să te prăbuşeşti fără putere în faţa cuiva, şi să ţi se rupă sufletul în mii de bucăţele atunci când îl auzi.

Cuvintele micuţei răsunau din nou şi din nou în mintea ei, făcându-i inima să se frângă în repetate rânduri.

,, Tati, mă doare rău!"

,, Fă ceva tati, te rog. "

Atunci când Nick ieşi din maşină, începu să tremure involuntar, mişcându-şi trupul înainte şi înapoi.

- Îmi pare rău, îmi pare atât de rău, murmura reflexiv la fiecare câteva secunde, fără a se adresa cuiva anume.

Cooper se aplecă peste scaunul său şi o trase mai aproape de el.

- Gata, gata iubito, îi şopti el în timp ce o mângâia pe spate. Nu a fost vina ta, continua el să o liniştească.

- Ba da, se învinovăţi ea. Şi îmi pare atât de rău, suspină din nou.

- Te rog înţelege că nu aveai cum să eviţi asta, pur şi simplu ţi-a sărit în faţă şi Nick e conştient de treaba asta. Încearcă să te calmezi acum, bine? Hai înăuntru să rugăm pe cineva să-ţi dea un calmant, ok?

Din instinct, Ayra îşi lăsă capul pe pieptul poliţistului şi începu să plângă şi mai tare.

- O să fie bine?! întrebă ea temătoare. Te rog spune-mi că o să fie bine! îl imploră ea.

- Te asigur că totul o să fie bine, îi şopti el în timp ce-i masa uşor spatele. Acum haide să mergem înăuntru.

Cu greu Ayra se desprinse din îmbrăţişarea lui şi se lăsă purtată pe treptele spitalului, până la camera de urgenţe. Aşteptă împietrită ca poliţistul să se întoarcă cu două pahare de plastic, unul mai mic în care îşi dădu seama că era câteva pastile, şi celălalt în care avea apă.

- Astea te vor ajuta să te relaxezi, îi spuse el aplecându-se în faţa ei.

Ayra aprobă scurt din cap, întinzând mâna spre recipiente. Luă pastilele şi le înghiţi cu apă, ca mai apoi să le întindă înapoi, şi-şi propti mâinile pe genunchi, ascunzându-şi chipul în palme.

- Nu pot să cred că asta este real, murmură ea. Spune-mi că visez, te implor. Nu poate fi adevărat, continuă ea să nege.

- Hei, linişteşte-te. Sunt sigur că totul este în regulă. Nu ai avut viteză prea mare şi pun pariu că este mai mult speriată decât rănită, bine?

- Şi dacă nu este, Cooper? Şi dacă este întradevăr rănită şi poate şi-a rupt o mână sau o coastă sau ceva? Este doar vina mea.

- Încetează să te mai învinovăţeşti, te rog, îi spuse el trăgându-i mâinile de pe chip. Nu ai de ce să te temi, îţi promit.