Simt nevoia de arta. Lipseste cu desavarsire in ultima perioada comfortul provocat de aceasta, coplesirea emotionala pe care o ofera precum si senzatia de durere care poate fi descrisa printr-un singura cuvant, fericire.
Mi-ar fi placut sa pot descrie emptitatea pe care o port in suflet momentan. Aceasta arta umple emptitatea dar nu in intregime. E perfect din moment ce o umple deoarece asta inseamna ca dispare iar pentru inceput asta e cel mai important pas. Din cauza ca nimic nu este indejuns viata devine plumb. Nu ne multumim cu ceea ce suntem, ceea ce avem asadar mereu tindem sus. Eu, spre exemplu, aleg sa fac imposibilul sa devina posibil, am facut-o de atata ori doar pentru orgoliul meu nesatul. S-a meritat? A devenit "satul"? Bineinteles ca nu. In schimb a devenit lacom, cerea mai mult si tot mai mult nemapituand sa-i fac fata. Poate aceasta este una din cauze sau poate singura pentru emptitatea pe care sper sa o "umplu".
Toti avem nevoie de acea libertate pe care o cautam atat de mult aceasta neputand fi gasita datorita metalului cenusiu care ne apasa tot mai sus pe scara neputintei.
Am incercat atat de mult. Asta a fost problema, excesul dauneaza...intotdeauna. Sa ajungi sa atingi perfectiune nu e un lucru atat de usor de realizat, fiind inexplicabila de durerosa caderea, intr-adevar fatala.
Care este doza fericirii tale temporare?
CITEȘTI
Dă-o naibii de viață
Non-FictionUn fel de blog.. ganduri adunate de-a lungul timpului .(nu e pentru toata lumea)
