Aceeasi chemare ma striga din nou. Pasarea a inceput sa ma priveasca sau nu, de fapt ma privea de ceva timp, de cand oare? De ieri, de anul trecut, de toata viata? Este tot aceeasi pasare alba, cu pene atat de dese si pure ca ultimul strat de zapada asternut pe pamant. Cu o privire atat de calda, rabdatoare...nu se grabea nicaieri. Cata rabdare sa mai aiba aceasta frumusete? Cat ma va mai urmari?
A trecut ceva timp. Iar e liniste. A mai trecut ceva timp. Nici urma de ea...nici urma de pasare. E atat de liniste acum, ma simt atat de bine. Simt o emotie puternica inauntrul meu... cred ca e fericirea... Iar zambetul meu este atat de relaxat...
Emotia dispare. Zambetul tremura... iar linistea face zgomot. Ma striga... din nou... e ea! ...pasarea. Mereu a fost acolo dar am fost prea ocupata sa o mai observ, sa o mai aud. S-a facut auzita... inca odata. Se pare ca nu va fi pe deplin multumita pana cand nu va primi ceea ce isi doreste. Pe mine. Ma doreste pe mine doar ca inca nu am curaj sa ma ofer si nu cred ca o sa am vreodata. Si nu regret nimic in viata... poate doar pasarea inofensiva care zboara unde vrea, cand simte nevoia.
Pasarea e libertatea. Si orice ce te face sa te simti liber...
CITEȘTI
Dă-o naibii de viață
Non-FictionUn fel de blog.. ganduri adunate de-a lungul timpului .(nu e pentru toata lumea)
