Criminala din mine (volumul 2)

Capitolul 17

'Mergeam in neant. Nu vedeam nimic in fata ochilor insa eu continuam sa merg. Simteam si auzeam trosnetul crengutelor si frunzelor uscate de pe pamat insa nu puteam vedea nimic. Simteam vantul batandu-mi usor in fata iar suieratul acestuia ma facea sa cred ca sunt intr-o padure. Cu cat mergeam mai mult cu atat simteam mai multa durere. Zgarieturi...taieturi adanci imi apareau pe corp cu fiecare pas facut si totusi continuam sa merg. Vocea aceea cunoscuta si atat de dulce imi spunea sa ma opresc dar eu continuam. Oricat ar fi incercat nu ma putea face sa ma opresc. Ce erau odata taieturi mici acum sunt de-a dreptul incercari de a-mi felia corpul. Nu m-ar mira daca as ramane doar oase. Auzeam soaptele cuiva...erau mai multe persoane...dar...nu puteam intelege ce spun. Si totusi imi rasunau in cap in continuu nevrand sa imi dea pace. Oribile, zgomotoase soapte precum cele rostite de mama cand incerca sa ma adoarma cand eram mica. Puternice, dureroase, misterioase, ma omorau pe interior, imi provocau dureri de cap si ma hipnotizau sa le ascult comenzile dar eu tot continuam sa merg. Am cazut, sangeram, rosu inchis lichid dulce alunecand pe corpul meu, fierbinte si totusi rece pe pielea mea calda, atat de esential vietii si totusi asociat cu moartea. Rani deschise usturatoare, carne proaspata lasata la vedere, alb-rosiatica, sange inconjurand-o devenind negru parca ars de flacarile mele interioare, dureroasa dezgustatoare rana, acum lasand la vedere osul. Ametitoare, dureroasa, si totusi ochii mei erau uscati nu de vant, sange ramanand in urma mea atat de mult si totusi nu simt pic de diferenta, genunchiul descoperit pana la os simtind crengile si frunzele invizibile invadandu-mi rana, si totusi eu ma taram in continuare. Cutit, topor, fierastrau, drujba, sulita, pusca, coasa, toate atat de periculoase si totusi nu pot provoca asemenea rani. Voci amestecate, dureroase, galagie ca un val de persoane la o petrecere in toiul noptii, dureri de cap ca dupa o zi stresata la munca, confuzia ca intreaga mea viata, cine vorbea?
Voci puternice impunatoare, arogante, doritoare de rau, comandante, severe, atat de silentioase si totusi atat de zgomotoase. Tipete ca dupa o sperietura cauzata de un film, urlete de groaza ca la o crima satisfacatoare, reguli, ordine, pretentii, indrumari, blesteme, influentari, voci ce nu se mai termina spunandu-mi sa ma obresc si sa raman in abisul negru intunecat, rece, singuratic, linistit precum spatiul cosmic, neauzind nici propriile strigate, durere suferinta, atatea suflete pierdute aici si totusi atat de singuratic, atatea strigate dupa ajutor si totusi atat de putine sanse sa apara un salvator. Asa ca se inneaca in abis ca intr-o apa rece murdara, ca intr-o mare de descurajari, ca in propria minte.
Si totusi eu continui sa merg, ma tarasc cu ultimele mele puteri incercand sa ajung la iesire, dulce minunata iesire pe care te caut de atatia ani si totusi nici in fata ta fiind nu te pot patrunde. Trista, predestinata, dureroasa si depresiva soarta, scrisa inca de la inceputul lumii odata cu cele ale tuturor oamenilor, credinciosi, necredinciosi, buni, rai, pretentiosi, milogi, dependenti, depresivi, energici, bolnavi, pe moarte, nou nascuti, adolescenti, betivi, drogati, hoti, violatori, criminali... Toti predestinati la acelasi sfarsit tragic, nefericit, neasteptat, dezamagitor ce iti rupe inima in jumatate. 
Si totusi el a fost mereu acolo sa ne induca in eroare pacalitor,manipulator, malefic, implementandu-ne in minte ideea de bine si rau, de credinciosi si de necredinciosi, de religii, de rai si iad, de Dumnezeu si Diavol, de viata dupa moarte, de liniste eterna, de reincarnare, de pedeapsa pentru fapte, de rasplata pentru fapte, de existenta. Toti traim intr-un univers conceput de mintile noastre, sat, oras, judet, tara, continent, planeta, sistem solar, univers, creandu-ne in minte propriile scenarii credibile: oameni, animale, plante, agricultura, case, masini, strazi, tehnologie, internet, prieteni, afaceri, munca, joaca, odihna, magazine, atractii turistice, munti, mari, anotimpuri, zapada, ploaie, frig, caldura, toate concepute de creier pentru a fugi de adevarul despre finalul nostru.
Vaz, auz, miroz, gust, pipait, simturi dezvoltate pentru a face totul mai credibil.
Desen, muzica, sport, colectii, filme, seriale, videoclipuri menite sa ne ocupe timpul.
Sarbatori, aniversari, zile de nastere, traditii, obiceiuri, doar pentru a face ceva diferit.
Iluzia de a trai o viata normala insa in tot acest timp creierul nostru fugea de crudul adevar cum fug eu in acest moment.
        Insa nu mai este iesire.
Odata ce totul s-a terminat, iluzia,dorintele, sperantele, sentimentele, toate se scurg incet din tine cand se termina brusc si iti dai seama de situatia adevarata. Cruda, trista, ce iti rupe inima in doua, gandul ca am fost mereu destinati eternitatii in neant ne face sa o luam razna, nebunie, schizofrenie, halucinatii, depresie, frica. Si fugi...fugi cu ultima urma de speranta ramasa in tine, fugi tinand piept adevarului crud cautand o scapare, cautand calea inapoi catre lumea pe care nu ai pretuit-o cand ai avut ocazia. Te dezintegrezi, te distrugi singur, ti se distruge creierul, ramai doar un suflet pierdut pe langa celelalte suflete experimentand durerea, suferinra eterna in cel mai mare cosmar pe care il poti avea vreodata...'

  Ma trezesc brusc panicata privind in jurul meu doar ca sa ma asigur ca nu ma aflu in nenat. Tremuram, simteam ca imi e rau, ma sinteam atat de moale incat nu ma puteam ridica. Era dimineata. Inca ma aflam in bratele lui Ben ce ma tinea strans privindu-ma cum ma panicam. Ii strangeam tricoul in pumni si stateam ghemuita semn ca mi-a reactionat corpul la evenimentele relatate de creier. Cred ca m-am foit mult. Eram atat de slaba nici nu mai simteam puterea sa-i tin tricoul in pumni. M-am lasat moale inchizand inapoi ochii si incercand sa ma calmez in timp ce Ben ma mangaia pe spate.

   Poate nu a fost chiar asa de rau sa il am langa mine. Macar asa ma pot calma...