Băiatul

Capitolul 4

Părinții ei ajung imediat la spital când aud ce s-a întâmplat.

-Ahhh! Cum de s-a putut permite o asemenea nenorocire! Cum este fata noastră? spune cu disperare mama Alexandrei.
-Păi acum, declară doctorul, a intrat într-o comă de gradul 3. Este un miracol că am mai reușit să o readucem la viață și să mai supraviețuiască. Are răni serioase în zona craniană.
-Mulțumim, spune tatăl. Putem să o vedem pe fată?
-Da, sigur.

Doctorul pleacă. Am urmărit toată conversația. Am văzut în ochii mamei ei supărare, nervozitate, tristețe. Decid să plec. Nu doream să fiu văzut de către familia Alexandrei. Atunci chiar că mă simțeam vinovat de ce a pățit fata lor. Și chiar așa și era. Eu eram vinovat de tot ce se întâmplase. Din vina mea, Alexandra a pățit această chestie acum, tot din vina mea, ea ar putea să moară în orice moment. Și atunci aș dori să fiu ras după fața pământului. Mă duc ca măcar să le spun părinților mei că vor urma zile în care nu o să mă mai duc pe la școală sau acasă.

După trei săptămâni

Am avut ocazia să intru în sfârșit în camera ei. Părinții ei au plecat pentru câteva ore. Să îndrăznesc? Mă așez pe pat lângă și încep să vorbesc cu ea.

-Ce faci? Mi-a fost atât de dor de tine. Nici măcar nu am putut petrece de revelion. Nu am putut să petrec când știu că tu ești aici. Toți întrebă de tine. Profesorii, colegii... M-am întâlnit cu acel bărbat care te-a ajutat în momentul când te-a lovit mașina.... De ce nu te trezești? Uite, îți promit că o să am grijă de tine și nu o să te supăr. Te rog, iartă-mă și vino înapoi! Dacă vrei voi dispărea din viața ta, numai întoarce-te!
Lacrimile curgeau pe față de durere. Plec. Mă uit în jur. Aș fii vrut să nu mă întâlnesc cu ea. Să nu ne cunoaștem. De ce?

După câteva zile vin iar la spital să văd ce face. Vreau să intru pe ușă, dar văd pe părinții ei vorbind cu doctorul.

-Și cum mai e acum?
-E la fel ca la început. Nici nu știm ce să facem. Cred că nu mai are rost... Dacă în 5 zile nu se trezește, nu avem decât să o deconectăm de la aparate și să declarăm decesul.
-Ce?! Cum? De ce? Nu puteți face asta!
-Îmi pare rău, vă înțeleg durerea, dar...
-Dar ce!
-Au trecut mai bine de 3 săptămâni de când se află aici. Nu a dat niciun semn de îmbunătățire.
-Dar poate că...
-Eu am plecat. Vă mai gândiți.

Chiar nu pot să cred... Cum... De ce... Cad în genunchi de durere și țip cât pot de tare. Lumea se adună în jurul meu și mă întreabă ce am pățit.

-Am pierdut un înger....

Puntru câteva momente părinții ei pleacă. Eu acum pot intra pentru ultima dată la ea. Mă așez pe pat și încep iar a-i vorbi pentru ultima oară.

-Te rog, întoarce-te! Acum e șansa ta. Vor să te declare moartă. Te rog... Nu muri...
Lacrimile îmi curg pe obraz. Mă uit la Alexandra și rămân șocat...

-Alexandra?!