Băiatul

Capitolul 16

Bine... Poate că asta e cea mai ciudată, sinistră situație din viața mea...
De  zece minute, care mie una mi se par o veșnicie, mama mea îl studiază atent pe Andrei. Se uită la el de parcă ar fi gata să îl omoare. Pe cuvânt!
Tata mai chicotește din când în când la vederea expresiei mamei mele de pe față.
Înainte de a ne duce la masă, eu și cu Andrei am stat 15 minute să ne uităm în oglindă cum arătăm. Voiam să arătăm perfect.
Să revenim la cină. Tata e primul care sparge atmosfera creată.

- Deci... Nu ne-ați spus. Cum? Cum s-a întâmplat asta?

- Păi pentru că pur și simplu ne-am dat seama de sentimentele pe care le avem unul față de celălalt, răspunde Andrei.

- Cine ar fi crezut, nu? Voi sunteți prieteni din clasa întâi și acum... ați devenit iubiți... adaugă mama. Mă gândeam că astfel de sentimente v-ar putea distruge prietenia...

- Dacă nu riști...

- Nu câștigi. Completează Andrei propoziția mea.

Nu... e imposibil. Cum aș putea să cred așa ceva? Cum, când în fiecare zi, din ziua în care mi-am dat seama că îl iubesc mai mult decât ca pe un prieten... nu mi-am putut imagina cum va fi lumea mea dacă el nu ar mai face parte din viața mea. Poate că din această cauză nu i-am putut spune de sentimentele mele, îmi era frică de ce ar putea urma și...
Eu oricum nu știu cum l-am mai putut ierta după fazele pe care le-a făcut cu mine. Am suferit foarte mult în acea perioadă. Mi-a fost foarte greu. Poate că a fost din cauza sentimentelor pe care le aveam. Eu nici măcar o secundă nu am renunțat la ele. Niciodată.
Și am avut puterea să trec peste, să șterg totul cu buretele și să iert.

- Iubito? îmi șoptește Andrei la ureche strângându-mă ușor de mână. Ești bine?

- Da,  tresar ca și cum aș fi fost trezită din visare.

- Și... ce mai ziceți? spune tata și toți începem să râdem.

---

- Să știi că nu a fost atât de rea întâlnirea cu părinții tăi.

- Chiar?

- Da. Doar îi cunosc de mult timp pe ai tăi.

-Știu. Doar că a fost pentru prima dată când am luat masa cu ai mei și noi doi fiind sub formă de iubiți...

- Și ce dacă, ursuleț?

- Nimic, lasă.

Suntem în fața unui lac, pe o pătură, soarele topindu-se în culori de roșu, portocaliu și roz. E atât de frumos, liniște, nimeni împrejur care să ne deranjeze.

- Ursuleț?

- Da?

- Ce îți place cel mai și cel mai mult la mine?

- Hmm... Să mă gândesc...

- Aștept. Ursuleț?

- Da?

- Nimic. Aștept. Ursuleț? Să știi că am răbdare și aștept.

- Bine, bine! O spun. Ochii tăi. Cel mai mult la tine îmi plac ochii tăi.

- Bine... acum știu ce să fac ca să te "hipnotizez".

- Să mă ce?!

- Uită-te în ochii mei.

- Andrei...

- Uită-te în ochii mei.

- Te rog, uite...

- Uită-te. În. Ochii. Mei.

- Bine, bine...

Îmi ridic privirea că să dau de ochii lui.
Uau! Chiar că mă "hipnotizează". Mereu când mă uit în ochii lui mă pierd. Mă simt atât de captivată, încât simt că nimic altceva nu mi-ar atrage atenția.

- Recunoaște, ursuleț, ți-am găsit punctul tău slab.

- Cee? spun eu ca trezita dintr-un vis, iar el începe să râdă zgomotos. Andrei, nu e amuzant!

- Oh, ba da! Aoleu, să vezi ce am să mă distrez de acum! spune și în continuare râde.

---

Andrei

Nu pot să spun nimic altceva decât adorabilă.
Alexandra se chinuie de momente bune să așeze așa cum își dorește niște mici frunzulițe de mentă în interiorul paharului ca să arate "elegant" așa cum zice ea.
Când în sfârșit termină îmi întinde un pahar în față. Paiul roz și lung se asorta perfect cu "lichidul" din interior. Sincer să fiu nu prea părea lichid. Era puțin gros, nah, nici nu știu ce compoziție avea. Dar un lucru e sigur: nu e lichid. Dacă compoziția m-a surprins, ei bine, gustul a fost... surprinzător încât nici nu pot descrie. Avea gust de zmeură cu mentă, niște mere, portocale, kiwi, căpșuni... Ciudat, dar interesant.
Totul bine, până când simt cum un nod imens mi se pune în gât și nu mă lasă să respir.

- Ursuleț? Ce ai pus pe lângă fructe?

- Am pus alune, de ce?

- Sunt...

Alexandra

- Andrei?

O, Doamne, ce să fac? Vad cum se strâmbă ușor și începe să respire din ce în ce mai greu. Ce să fac? Ce are?
Aud vocea mamei din hol.

- Alexandra, ești acasă?

- Mamă! Mama vino repede!

- Ce este?

- Andrei! Andrei! încep să țip când îl văd pe Andrei prăbușindu-se în fața mea.

- Stai liniștită, scumpo, îl ducem acum la spital.

---

Urăsc spitalele, asta e clar. Sunt foarte mulți oameni, fie ei bolnavi sau nu, doctori, asistente, agitație... Urăsc toate aceste lucruri.
În sfârșit pot intra la Andrei, în timp ce mama mea rămâne să vorbească cu o doctoră.
Îl văd stând în pat cu mâna întinsă, având o perfuzie.

- Iubitule, ești bine? spun și mă așez pe lângă el, sărutându-l ușor pe frunte.

- Îmi pare rău.

- De ce să îți pară rău?

- Sunt alergic la alune.

- Ah... Iartă-mă tu, te rog!

- Nu, nu trebuie să îți ceri iertare, e numai vina mea.

- Nu, Andrei, eu am pus alunele alea nenorocite în pahar.

- Nu e vina ta, nu aveai de unde știi. Trebuia să îți spun.

- Lasă, nu e nimic. Măcar acum știu. Ai avut noroc că s-a nimerit mama în momentul acela, că eu una... rămăsesem împietrită când te-am văzut așa.

- Scuze că te-am speriat.

- Știi ce? Măcar acum amândoi suntem alergici la ceva.

Amândoi începem să râdem și el mă trage într-o îmbrățișare. Aveam nevoie de asta, după atâtea momente de panică și disperare.