Băiatul

Capitolul 11

Alexandra

Ne desprindem buzele și ne privim în ochi.

- Iartă-mă! Nu cred că trebuia sa fac asta, spune Andrei lăsând ușor capul în jos.
- Nu! Nu am de ce să te iert. Deci... asta e o întâlnire?
- Tu ce crezi? întreabă zâmbind.
- Eu cred că asta a fost o întâlnire.
- Și eu.
- Și acum?
- Ce?
- Ce vom face?
- Ne ducem acasă.
- Serios acum! Ce facem mai departe?
- Facem?
- Da. Noi.
- Noi. Cât de frumos sună. Tu chiar îți dorești asta?
- Da, iubitule.
- Iubit? Bine, iubito.
- Nu pot să cred! Doamne, nici nu pot descrie ceea ce simt. E totul adevărat? E real sau sunt într-un vis? Poate că eu mă aflu în continuare în comă și încă visez.
- Nu, Doamne ferește! E real. Totul este adevărat. Noi suntem reali, iar sentimentele noastre sunt la fel de reale.
- Te iubesc!
- Și eu te iubesc!

Îmi pun capul pe pieptul lui și el mă ia în brațe.
Pot să îi miros parfumul. Pot să îl țin de mână. Pot să-i spun că îl iubesc. El este acum al meu. Este băiatul meu.
Ajung acasă și îi observ pe părinții mei stând pe canapeaua din sufragerie uitându-se la un film.

- Cum a fost?
- A fost destul de bine. Mă duc în camera mea.

Îmi fac un duș repede și mă bag în pat. E ora 21 și aproape trecut de jumătate. Când încerc să închid ochii, primesc un mesaj de la Andrei.

Andrei: Ce faci?😘
Alexandra: Bine. Tu?

Totul a început de la un salut apoi de la un subiect la altul văd că se face ora 2. Cam atunci am încheiat conversația. Îmi pun telefonul pe noptieră și adorm într-un final.

A doua zi, când mă scol realizez că este ora 11. Cum putusem să dorm atât de mult?
Două ore mai târziu nu am făcut mai nimic, eram că de obicei singură acasă și îmi mai repetam lecțiile. Pierdusem foarte mult și totuși reușisem să recuperez câte ceva.
Apoi nu fac nimic decât să stau. Mă uit pe tavan. Ceva nu era bine. Și nu, nu e din cauza culorii, ci pentru că este ciudat ceea ce simt. Parcă încă mai simt acea durere în suflet din cauza perioadei înainte de accident cu Andrei. Parcă încă mă doare, dar nu știu de ce. E ciudat. Cum îl pot iubi dacă eu simt și puțină ură? Cum de se comportă cu mine așa, când înainte nici nu ne salutam? Nu înțeleg. Parcă lucrurile au luat o întorsătură prea rapidă între noi. Nici nu ne salutam, nu vorbeam, iar acum ne sărutăm în parc într-un peisaj romantic. Nu... Serios?! Acum dacă stau să mă gândesc mai bine, oare ce simt pentru el? Eu chiar îl iubesc cu adevărat sau doar e așa pe moment? Niște sentimente...
Of! Ce greu îmi e! De ce îmi este greu să îmi dau seama ce simt cu adevărat pentru el? Nu mi-aș dori să cred că asta e doar o pierdere de timp.

Andrei

Oare ea ce face? Ce gândește acum? Oare a fost totul prea repede? E trecut de ora 13 și nu am primit nici un mesaj sau apel de la ea. Ciudat.
Alunec cu ușurință prin marea de mașini și ajung acolo. Un loc bun numai de mers cu motocicleta. Vreau să văd cât de repede pot merge pe ea. Merg și ajung într-un târziu în parc. Undeva, departe, există un câmp gol unde nu circulă lumea.
Ajungând acolo, zbor mai ceva ca o rachetă.
Tot acest antrenament mi-a făcut bine. Nici nu observasem cât de târziu se făcuse. Îmi ambalez motorul și plec spre casă.

Alexandra

Este atât de târziu. Nici nu am remarcat când s-au dus ziua.
Mă pun în pat, îmi pun ceasul să sune mâine dimineață pentru a merge la școală.

Salut!
Îmi pare rău că am întârziat puțin cu acest capitol și aș vrea să vă anunț că și celălalte capitole vor mai întârzia.
Sunt clasa a opta și am foarte multe pe cap, mai ales acum că mai am puțin până la examen.
Sper să mă înțelegeți și să mă iertați, acei câțiva cititori care îmi citiți povestea și mă bucură tare mult.
Mulțumesc! Vă pup!