Băiatul

Capitolul 3

După aceea m-am dus în clasă cu ochii roșii de atâta plâns. Toată lumea mă privea ciudat, iar eu nu am mai vorbit cu nimeni toată ziua.
Următoarea zi la școală avea să schimbe tot.
Orele au trecut ca de obicei. Atât de repede că nici măcar nu am știut.
Ca de fiecare dată când ieșeam din școală nu mă mai aștepta Andrei. Mă obșnuisem. Înaintez repede pentru a ajunge acasă. Dintr-o dată, o voce cunoscută mă strigă din spate.

-Alexandra! Așteaptă!

Era Andrei. Și uitasem cum sună numele meu pe vocea lui.

-Ce vrei?! Lasă-mă. Trebuie să plec. Nu am timp de tine.
-Trebuie să facem proiectul ăla de la biologie.

Și uitasem. Doamna ne pusese câte doi după catalog să facem proiectul. Ce prostie.

-Știi ce? Eu mă mir cum de mai ai tupeul de a vorbi cu mine. Chiar nu știu.
-Ce? De ce să am eu tupeu? Cu ce ți-am greșit?
-Nu înțeleg! De ce? De ce ai făcut asta?
-Ce să-ți fac?
-Comportamentul tău!
-Nu știu. Am crezut că așa e cel mai bine.
-Ce să fie mai bine?! Bătându-ți joc de sentimentele mele! Știai ce simt pentru tine!
-Așa e, dar nu am vrut fie așa. Eu sunt îndrăgostit de altcineva, nu de tine.

Fug cu ochii în lacrimi fără a mă mai uita la el. Fiind verdele pe terminate la semafor am alergat mai tare. Andrei fugea și el după mine și îl aud strigând:

-Stai! Alexandra! Mașina! Nuuu!!!

O mașină venea cu viteză din dreapta. Fără a mai putea reacționa, mașina mă lovește lăsându-mă jos pe stradă.

-Hei? Mă auzi? Zice un bărbat, iar mai apoi mă ia în brațe și mă pune pe trotuar.

Puteam auzi oamenii întrebându-mă, atingându-mă, dar nu le puteam răspunde.

Andrei

Nu pot să cred că am putut participa la un asemenea eveniment. Cum am putut face așa ceva. Pentru un moment, am uitat de tot și am fugit repede la ea. Acolo erau doi bărbați și o femeie.

-Nu... Alexandra, spun cu lacrimi în ochi.
-Tu o cunoști pe fata asta?
-Da. E colega mea de bancă.
-Robert, cheamă o ambulanță, zice bărbatul care mă întrebase pe mine acelui băiat de lângă el.
-Mai trăiește? Întreb speriat.
-Da, dar cred că nu pentru mult timp dacă nu vine repede ambulanța.
-Gata. Au zis că e pe drum.

O iau de mână. Mâinile ei îi erau foarte reci. Lacrimile mi se preling ușor pe obraji.

-Ce tot durează atât? Sigur ți-au spus că vin?
-Da. Au spus că în maxim 10 minute ajung.
-Atunci nu avem decât să așteptăm.

Sper ca măcar să ajungă înainte ca să se întâmple ceva.

Minutele se scurgeau ușor, iar viața ei atârna de un fir de ață. Era grav rănită.
Până la urmă trecuseră 15 minute și nici urmă de ceva.

-Doamne, dar mai trăiește? întreabă o femeie care își avea fetița mică de mână.
-Stați să văd. Oh, nu! Nu...
-Ce e? Nu mai e, nu-i așa?

Barbatul a clătinat ușor din cap. Am izbucnit în lacrimi la auzitele lui și îmi era frică să pun mâna.

-Sărăcuța de ea...
-Stați că vine acum și ambulanța.
-Acum e prea târziu.

Așa era. Încet venea spre noi o ambulanță. Câteva secunde mai tarziu a oprit.

-Da' bravo măi, nene!Luați-o că nu mai aveți ce să faceți cu ea. A murit până să veniți voi! țipă bărbatul la medici.

Nimeni nu zice nimic și o ia. Mă uit în buzunar și am vazut că mai aveam niște bani de un bilet de autobuz. Iau primul autobuz care apare și merg la spital. În tot acest timp încercam să înțeleg ce se întâmplase cu noi în ultima perioadă. Nici nu știu cum de am făcut asta. Acum știu că și eu am iubit-o. De abia acum îmi dau seama de ceea ce simt. Acum când sunt atât de mult pe punctul de a nu o mai vedea niciodată. Ajuns odată acolo mă duc la ea în cameră și mă așez în genunchi lângă patul ei. Avea mâinile reci. Câteva lacrimi mi se preling pe față căzând ușor pe mâna ei. Și atunci când doarme, tot frumoasoasă e.
Stau pe o bancă, mică, veche. Martoră a tuturor oamenilor care au plâns aici. Acum e rândul meu să plâng pe această bancă. Frunzele îngălbenite, cad pe asfaltul înămolit ca mai apoi să fie călcate de mașini și de către oameni.