Băiatul

Capitolul 8

-Alexandra? Te simți bine?
-Ă? Ce... Cum de am...
-Vin imediat.
-Nu! Stai! Andrei!
-Ce e? Te simți rău?
-Andrei, accidentul!
-Care accident?
-Mi-am amintit tot! Oh! Știu! Știu totul! Doamne, mulțumesc!
-Cum adică? Tot?
-Da!
-Măi să fie, cineva tocmai s-a trezit, spune doctora intrând pe ușă.
-Tocmai și-a recuperat memoria, de aia e așa. Am zis eu.
-Da? Chiar tot?
-Da, răspunde.
- Stați puțin, mă duc să iau vată ca să îți dau jos perfuzia.

Pleacă. Rămânem doar eu și Alexandra. Se întinde pe spate și își îndreaptă privirea spre tavan.

-Cu toate acestea mi-am adus aminte și ce va întâmplat în ziua de 19 decembrie. Ce s-a întâmplat atunci... Asta mi-ași fi dorit să nu îmi fii amintit.
-Îmi... Îmi pare foarte rău.
-Știi că nu mai am ce face cu scuzele.
-Știu că nu mai ajută la nimic.
-Nu știu ce te-a apucat. Am suferit foarte mult.
-Uite, hai să o luăm de la început.
-Nu pot. Apreciez că ai stat cu mine, că m-ai ajutat, dar nu știu dacă te voi ierta. Îmi trebuie o dovadă că tu te-ai schimbat.
-Gata, am revenit. Îți scot asta și poți să o pleci acasă.
-Ce bine.
-Gata. Să revii dacă mai ai amețeli sau dureri de cap.
-Bine, vă mulțumesc mult. Bună ziua.
-La revedere.
-Mă lași să te duc acasă?
-Da. Și noroc că mă simt puțin amețită, că altfel mă duceam și singură.
-Ai nevoie de ceva?
-Da, de apă.
-Hai că cumpărăm o sticlă de apă de la magazin.

Ajunge într-un final la ea acasă.

-Pot să intru?
-Nu, acum aș vrea să fiu singură.
-Păi... Și dacă ți se întâmplă ceva? Dacă îți vine rău? Ce faci?
-Am să îi sun pe părinți.
-Păi e abia două și mama ta vine la ora cinci. Te rog, lasă-mă să stau cu tine. Până la ora patru măcar. Te rog!
-Bine, bine. Poți să intri.
-Pentru că nu ești mâncată și ți-e foame, nu?
-Da, îmi este puțin foame.
-Am să îți gătesc!
-Tu? Mie?
-Da. Nu vezi că abia te mai ții pe picioare? Ești amețită. Trebuie să mănânci.
-Bine, vezi ce mai e prin frigider.

Mă uit preț de o clipă, apoi mă întorc cu fața spre ea.

-Știu! Am să îți prepar ,,Omleta lui Andrei"! Pam pam pam!
- Pe bune? Bine. Să vedem ce va ieși. Hai Scărlătescu!
-Ha ha! Mai vedem noi. Să vezi cât de bună o să fie... o să mănânci și farfuria.
-Sigur. Hai, nu te apuci?
-Gata. Îmi trebuie ingredientele.

Totul decurge foarte bine. Am început să îmi dau seama că ador timpul petrecut alături de ea.

Alexandra

Parcă pare schimbat. Nu îmi imaginam niciodată că o să trăiesc acest moment drăguț alături de el. Nu știu de ce mă simt ciudat, dar și bine în același timp. Totul parcă pare prea repede.

-E gata! Poftim! spune el și pune la mijloc o farfurie.
-Hmm... Să gust sau să nu gust?
-Nu știu. Încearcă.
-Nah, nu îmi place. Nu e bună deloc.

Se uită la mine cu ochii mari.

-Am glumit! Hahaha! Să vezi ce față ai făcut!
-Serios?
-Da, e super. De unde știi să gătești atât de bine?
-Păi știu cam de la 10 ani, când amândoi părinții sau dus la servici și ei ar fi trebuit să stau singur. Și de atunci știu să gătesc.
-Mie îmi lasă mama mâncare în frigider sau câteodată mai mănânc așa ceva dulce dacă nu am chef de mâncat.

Mă uit în ochii lui și sunt fermecători.

-Am o întrebare. Ochii tăi câteodată au altă culoare. De ce?
-Depinde de starea de spirit. Sunt verzui când mă simt fericit și căpriu când sunt supărat sau nervos.
-Serios?
-Da. Cel puțin așa am observat eu.
-Ești minunat...

Tresare și face ochii mari.

-Adică ochii tăi sunt minunați. Sunt speciali.

Roșesc și mă joc cu furculița prin ou.