Băiatul

Capitolul 5

Alexandra

-Alexandra?!

Deschid ușor ochii la lumina soarelui și realizez că mă aflu într-o încăpere cu pereții foarte albi.

-Stai aici, nu te mișca! Vin imediat!

Ce? Ce a spus? Și ce caută el aici? Cum de am ajuns aici? Oh...

-Da, s-a trezit!
-Stai numai puțin să mă uit la ea. Așa. Îți mai aduci aminte ce ți s-a întâmplat?
-Nu, răspund.
-Sau... Știi cum te cheamă măcar?
-Nu... nici asta nu îmi amintesc. Nu știu cine sunt, ce mi s-a întâmplat... nu stiu nimic. Nu îl cunosc nici măcar pe acest băiat.
-Cum? Cum să nu îți aduci aminte de mine?
-Bine, gata, să ne calmăm. Nu e bine să o luăm cu prea multe întrebări așa dintr-o dată. Hai să mergem afară.
-Bine.
-Tu rămâi aici și vin și la tine imediat să vorbim.
-Da.

Andrei

-Ce i s-a întâmplat? De ce nu știe nimic?
-A trecut printr-un moment foarte greu. E normal să aibă amnezie.
-Deci... E amnezică.
-Da, dar e ceva temporar. Cu ajutorul celor dragi o să își recapete memoria. Acum, scuză-mă o să mă duc să îi contactez părinții.
-Bine, vă mulțumesc.

Tot sunt singură. Încerc să îmi dau seama de ceva. Orice. Nu reușesc. Văd intrând în cameră doi adulți alături de domnul cu halat alb de mai devreme.

-Doamne! Alexandra, credeam că nu o să te mai trezești!
-Stai... Mă cheamă Alexandra? Și dumneavoastră cine sunteți?
-Dar...
-Precum v-am spus. Chiar e amnezică.
-Cum? Și atunci eu cine sunt?
-Hai să ne cunoaștem mai întâi. Pe tine pe cheamă Alexandra. Așa ți-au pus numele părinții tăi la botez.
-Da, știu ce e ăla un botez.
-Bun... și atunci poți să ne spui ce știi sau ce nu îți aduci aminte?
-Păi... nu știu nimic despre mine sau despre familia mea. Nu știu ce am pățit. Chiar. Îmi puteți spune ceva?
-Da, ai făcut un accident acum trei săptămâni și...
-Trei săptămâni! Doamne! Și eu timp de trei săptămâni de la accident am stat numai în patul ăsta?
-Da.
-Adică o lună întreagă eu am fost în comă?
-Da. Dar, acum ești bine după cum spun noile analize. Trebuie să te liniștești acum. O să ieșim ca să te odihnești.

-Cum o să își mai revină? Cât de greu o să ne fie!
-O să mai stea mult timp în spital?
-Da. Trebuie să o ținem sub supraveghere.
-Parcă ziceați că e mai bine.
-Este puțin mai bine, dar trupul ei este foarte slăbit și în plus ar putea avea o manifestare urâtă dacă v-aș trimite cu ea acasă. Că nu vă știe, sunteți niște străini acum pentru ea. E mai bine în această perioadă, cel puțin o săptămână să stați puțin cu ea ca să se obișnuiască cu voi.
-Mulțumim.

Mă enervează atât de mult adulții ăștia. Îmi smulg perfuzia de la mână. Ah! Ce tare doare! Sângele îmi curge șiroi pe mine și care ușor pe cearșaful alb. Deschid fereastra și sar. Noroc că salonul meu era la parter și ferestrele erau puțin mari încât puteam sări. Mă simțeam ușor amețită. Fug de acolo cât pot. Da, așa în pijamale cum eram.
Fug, dar cât să mai fug? Unde mă duc? Și ce fac? Mi-e atât de frig! Poate că nu trebuia să fug așa de acolo... Trebuia să îmi iau pătura cu mine!

Andrei

Stau și mă uit de pe aceea bancă. Văd o persoană cunoscută trecând în fugă prin fața mea. Nu se poate!

-Alexandra, stai! Stai! Așteaptă!
Fug cât pot de repede spre ea și o prind de mână.
-Stai, ce faci?! țipă ea la mine.

Când îi văd mână plină de sânge încremenesc.

-Ce... ce ți-ai făcut la mână? Întreb speriat.
-Dar ție ce îți pasă!
-De ce? Cine ești tu să mă întrebi tu pe mine și să mă apuci de mână?
-Pentru că eu sunt...!

Mi-am dat seama. Eu nu eram nimic pentru ea.
Dar continui să vorbesc.

-Uită-te și tu la tine. Ești în pijamalele astea subțiri pe frigul ăsta? Acum cred că sunt zero grade.
-Ai dreptate, e puțin frig...
-Hai să ne întoarcem la spital că...
-NU!
-Cum? Nu vezi că abia te mai ții pe picioare?
Tace.
-Hai, vino.
-NU! Nu și nu! Lasă-mă în pace! Lăsați-mă toți! Absolut toți! Nu te cunosc nici pe tine, nici pe acei oameni care spun că sunt părinții mei!
-Alexandra?

Mă uitam la ea. Începe dintr-o dată să respire greu și cade în brațele mele.