Băiatul

Capitolul 13

Andrei

Știți cât de enervant poate fii să stai pe holurile spitalului și nimeni să nu îți spună nimic?
Imediat ce ambulanța a sosit și au smuls-o din brațele mele, nici nu știu cum m-am urcat pe motocicletă.
Ajung pe holuri. Întreb. "Vă rog să așteptați pe hol." Pe bune?!
Eram ca și mort. Când am văzut că ea abia mai respira și cum îi curgeau lacrimile pe obraji de frică, am încremenit. Nu știam cum să reacționez, ce aș fi putut face.
Îi văd și pe George, Horia, Stela și Adela că se aproprie de mine.

- Ce are? întreabă George.

Chiar atunci apare o doctoră lângă noi.

- Sunteți cu Alexandra Pascu?
- Da! Ce s-a întâmplat? Ce a pățit? întreb panicat.
- Am analizat fișa ei.
- Și?
- Știți dacă ea fumează sau a fumat vreodată?

Imediat mi-am îndreptat privirea spre George și îmi aduc aminte ce s-a întâmplat acum o oră la cafenea.

- Nu... Nu știm să fii fumat vreodată. De ce?

Discuția se desfășura doar între mine și doctoră, iar ceilalți priveau.

- Păi, sunteți siguri? Deoarece analizele arată altceva.
- Ce?
- Păi se pare că este alergică la nicotina din țigări. Și a fost destul un singur fum tras în plămâni că...

Simt cum explodez de nervi.

- Dar acum este bine, am stabilizat-o și doarme. Eu mă duc, că mai am și alte treburi de făcut.

Femeia dispare și rămânem doar noi.
Când îi văd fața lui George, nu fac altceva decât să mă duc să îi trag un pumn în față.

- Stai, Andrei ce faci?

Fetele încercau să mă oprească. George cade jos cu buza spartă și începându-i să îi curgă sânge.

- Andrei, potolește-te!
- Lasă-mă Stela! Ce i-ai făcut! I-ai băgat țigara în gură. Puteai să omori!
- Andrei! Lasă-l! Hai să mergem noi la Alexandra, spune Stela și mă ia de braț să mă conducă la recepție să aflăm unde este salonul ei.
George totuși a fost norocos, a scăpat foarte ușor cu un pumn. Îi trebuiau mai mulți.
Aflăm unde se află și ne ducem către Alexandra.

- Andrei, de ce ai reacționat așa?
- M-am enervat foarte tare.
- Pentru ea?
- Da. Ce, tu n-ai fii reacționat la fel?
- Nu, doar dacă...

Și nu apucă să termine propoziția și se oprește în loc.

- Doar nu voi doi...
- Of! Bine, bine. Îți spun. Ba da. Da.
- Deci voi doi sunteți... împreună?
- Da.
- De ce nu mi-ați spus nimic?
- Păi, ne-a fost teamă.
- De ce? Noi suntem cei mai buni prieteni. Trebuia să îmi spuneți.
- Îmi pare rău.
- Lasă, nu e nimic. Mă bucur pentru voi. Acum haide să vedem cum se simte Alexandra.
- Bine.

Alexandra

Înainte să deschid ochii simt un miros puternic de dezinfectant. Urăsc mirosul ăsta. Stai! Eu trăiesc?
Încerc să îmi deschid ochii și cu mare greutate încerc să deslușesc unde mă aflu. Ceața asta nu mă lasă să văd.
Încet, încet parcă încep să îmi recapăt vederea.
E o liniște de nedescris, dar această liniște e spartă de o ușă trântită.

- Alexandra! Doamne, cât de tare m-ai speriat! Te-ai trezit în sfârșit!

Știam eu. E el. Vocea lui mă liniștește. Vine lângă patul meu și mă ia în brațe.

- Draga mea! Iubita mea! Cum te simți?
- Sunt bine. Sunt foarte bine.

Apoi când o văd pe Stela stând și ea aproape de ușă. Ușor privirea mi se schimbă.

- Stai liniștită, iubito.  Ea știe tot.
- Dar...
- Lasă, îmi zici tu tot când poți, spune Stela și se așează pe un scaun de lângă patul meu.
- Eu mă duc să o caut pe doctoră, zice Stela și pleacă din salon.
- M-ai speriat atât de tare! Când te-am văzut așa și...
- Gata, sunt bine, spun și îl iau în brațe. E atât de dulce când își face griji pentru mine.

-----

- Mama ta știe că azi mai târzii?
- Da, i-am spus de faza cu întâlnirea și... acum când ajung nu am de gând să le spun despre chestia asta. Nu aș dori să îi îngrijorez.
- Bine. Noapte bună, spune Andrei și mă sărută scurt pe buze.  Hai, nu urci, ș-așa e destul de târziu.
- Nu știu, mi-e frică să urc singură 4 etaje... chicotesc eu.
- Bine, hai să mergem.

Mă bucur că este și el cu mine. Sincer îmi este puțin "urât" să urc de una singură 4 etaje, dar am făcut chestia asta și ca să văd dacă el va comenta ceva, dar nu, el mă ține de mână și mergem sus.

- Eu până aici te-am adus.
- Hai, nu intri?
- Ce ai? E ora 22 și tu vrei să intru cu tine, în apartament?
- Daaa
- Hai, să plec și eu acasă. Intru altă dată la tine.
- Bineee. Te pup, spun și vreau să pun mâna pe clanță.
- Hai.
- Ce?
- Să mă pupi. Nu tu ai zis?
- Sau mai bine... un sărut?

Nu mai zicem nimic și ne apropiem ușor, ușor unul de altul.
Buzele noastre se unesc, simțindu-le gustul. În mine trece un impuls electric pe care habar nu am cum să îl descriu.
De fapt, asta simt mereu când mă atinge sau mă sărută, iar când mă privește cu zâmbetul ăla incredibil simt cum iau foc în mine. Ador senzațiile astea.
Ne despărțim ușor și ne privim în ochi. Doamne, cum arată ochii lui! Strălucesc mai tare decât luminează luna cerul. E minunat. Așa de dulce...

- Hai, intră.
- Bine...
- Noapte bună, scumpi.
- Noapte bună, iubi.

Îi mai dau un ultim și scurt sărut pe buze, apoi deschid ușa și intru.
Mama și cu tata erau împreună la bucătărie. Ciudat, de obicei când vin acasă îi găsesc pe la un film în fața televizor în sufragerie sau în dormitorul lor.

- Cine a venit acasă?
- Mama...
- Cine are iubit?
- Tată...
- Bine, scumpo, gata.
- Cum a fost?
- Păi eu am fost cu o prietenii la cafenea.
- Păi, da, dar a fost și Andrei cu voi, spune mama amuzată.

De ați știi voi unde am mai fost pe lângă cafenea și ce am pățit...

- Tot nu ne-ai mai povestit despre Andrei.
- Vreți acum?
- Când vrei tu.
- Mâine dimineață, vă rog. Acum mă duc la culcare. Noapte bună.
- Noapte bună, spun ei la unison.

Ce drăguț.
Îmi fac repede un duș și mă îmbrac cu pijamalele mele preferate.
Apoi îmi pun capul pe pernă și adorm.

Salutare!
Îmi pare rău că am întârziat cu acest capitol.
Știți motivul.
Vreau să vă spun că acest scris italic  îl voi scrie în font normal. Îmi este greu să scriu așa și mă întorc la fontul obișnuit.
Sper că nu vă supără.
De data aceasta am scris un capitol de 1000 de cuvinte! De acum voi încerca sa scriu capitole cât de lungi pot.
La revedere!