Băiatul

Capitolul 6

Alexandra

Mă trezesc. Iarăși sunt în aceeași încăpere. Dar ce se întâmplase?

-Draga, mea! Of, ce tare ne-ai speriat!
-Cum te simți?

Privesc nedumerită. Cred că își dau seama că sunt puțin speriată.

-Sunt bine...

După două săptămâni

Sunt undeva unde ar fi trebuit să fie camera mea. În nuanțe de roz pal și verde mentă. Ciudată combinație. Cineva bate la ușa camere mele.

-Pot să intru?
-Da, cred că da.
-Cum te simți?
-Sunt bine.
-Sigur? Nu arăți foarte...
-Mda... Cred că e din cauză că nu am dormit azi-noapte.
-Ce s-a întâmplat?
-Nu știu. De când sunt în casa asta nu mă simt deloc bine. Noapte dorm o oră sau două. Uneori chiar deloc.
-De ce?
-Încerc să mă gândesc. Măcar de mi-aș aminti ceva. Orice.
-Dar dacă nu dormi o să te îmbolnăvești. În momentul ăsta arăți foarte rău.
-Serios?

Iau oglinda de pe birou și mă privesc. Chiar arătam destul de rău.

-Da... Ai fața galbenă, cearcănele sunt prezente...
-Ai dreptate.

Izbucnesc în plâns.

-Hei... Gata... Totul o să fie bine.
-Ba nu! Nu e bine. Nu îmi pot aminti nimic. Nu știu...
-Ce zici de o plimbare pe afară?
-Da.

Ieșim afară din bloc.

-Uite, aici stau eu. În blocul ăsta.
-Și eu înainte știam?
-Da.
-Da? Serios?
-Da.
-Eu de unde te știam sau te știu?
-Păi... Suntem colegi de școală. Stăteam în aceeași bancă cu tine.
-Cum adică stăteam?
-Ai decis să te muți de lângă mine.
-Da?
-Da pentru că noi eram certați.
-Și noi... Acum mai suntem certați?
-Nu! Nu, ne-am împăcat.
-Și din ce cauză ne certasem?
-E ceva... De fapt a fost ceva. A fost complicat...
-Cum ziceai că te cheamă?
-Andrei.
-Și pe mine parcă Alexandra, nu?
-Da.
-Ești atât de frumos...
-Cum?!
-Ăăă... Nimic.... Locul ăsta e atât de frumos.

Râdem.

După o altă săptămână

-Mergem să ne plimbăm?
-Da.
-Și... te-ai mai gândit să mergi la școală? E martie.
-Nu, nu pot. Nu mă pot duce. Nu mă simt pregătită. Nu... Mă gândeam să merg prin aprilie și îmi iau notele care trebuie... Cam așa. Au vorbit părinții mei cu profesorii. Și au înțeles.
-Da, profesorii înțeleg. E bine că nu mai ești în clasa a 8a că altfel era mai greu în situația asta.
-Mda...
-Hai să stăm aici pe banca asta.
-Bine.
-Stai aici. Așteaptă-mă!
-Bine. Voi aștepta aici.

Mă simt ciudat... Cum să nu îmi aduc aminte de băiatul ăsta care mă ajută atât. Își irosește timpul degeaba. Nu cred că mai are rost. Nu cred că o să îmi mai amintesc niciodată. Timpul pare atât de lung...

-Gata. Am venit. Uite! Poftim, asta e a ta.
-Înghețată? Pentru mine?
-Da.
-Mersi mult! Ce bună e.
-Da, e înghețata ta preferată. Cea cu aromă de zmeură.
-Mă întreb... oare cum de știi atâtea despre mine? Eu nu știu nimic despre tine.
-Păi suntem prieteni. Normal că eu știu tot despre tine. Te cunosc de mult timp.
-Îți mulțumesc.
-Pentru ce?
-Pentru că ești sincer cu mine. Și îți pierzi atât de mult timp cu mine.
-Păi așa fac prietenii.
Zâmbesc și privesc în jos.
-Ce e?
-Nimic, doar că m-am emoționat.

Zâmbetele ne apar pe fețe și ne-am privit în ochi.
E atât de frumos.