Băiatul

Capitolul 17

- Sigur ești mai bine? Sigur?

- Ursuleț, nu am pățit nimic.

- Nu, ce ai dragul meu. Nu ai pățit nimic, decât că era să te sufoci fix în fața mea!

- Poate că e mai bine așa.

- Dă-ți peste gură!

- De ce? Măcar acum știu să mă feresc de alune, nu?

- Tu știi măcar prin ce am trecut eu?

- Păi, nu trebuia să te îngrijorezi atât.

- Ce?

- Nimic. Acum sunt bine.

- Da, sigur, acum...

- Nu pot să cred! Tu chiar te superi pe mine?

- Nu...

- Ursuleț, sunt aici lângă tine! Respir, vorbesc, te țin în brațe, deci asta înseamnă că totul e bine. Ursuleț, uită-te la mine.

- Nu!

- Uită-te la mine...

- Nu!

- Atunci nu am de cât să te gâdil!

- Nu, nu, nu! Te rog, nu!

- Ba da!

- Nu! țip eu ca nebuna în timp ce sunt fugărită de Andrei prin casă.

---

Telefonul mă trezește din somn.

- Alo?! Cine e?

- Ursuleț, trezește-te!

- Ce? Andrei, ce e? E ora 6 dimineața și e sâmbătă! Ce urgență ai?

- Pregătește-te. În 30 de minute vin să te iau de acasă.

- Ce? Andrei, ești nebun?

- Nu ai spus tu că îți dorești din tot sufletul să mergi la mare? Hai!

- Andrei, încă odată. Ești. Nebun!

- Hai, ți-ai făcut bagajele? Vin imediat. Nu mă face să nu te las să te pregătești! Pa. Ne vedem!

Ce tocmai s-a întâmplat? I-am spus lui Andrei ieri că îmi doresc foarte mult să ajung la mare într-o zi.
Noroc că ai mei nu sunt acasă. Au plecat în acest sfârșit de săptămână, azi și mâine.
În zece minute bagajul e gata. Mi-am pus într-o geantă un costum de baie, niște haine de schimb și câte ceva.

---

- Nu pot să cred cât de nebun ești!

- Vreau să îi îndeplineasc dorința iubitei mele. Ce e rău în asta?

- Mmm... Ajungem până diseară?

- Nu. Eu cred că mai devreme. Vom ajunge cam pe la vreo 13 și ceva.

- Nu pot să cred că noi chiar facem asta! Auzi? Dar ce o să le spunem la ai mei dacă mă sună?

- Le vom spune că...

- Că...

- Nu știu, vedem atunci pe moment. Inventăm noi ceva.

- Bine.

---

Niciodată nu am crezut că drumul spre mare va putea fi atât de lung.

- Iubitule, am ajuns?