Cybill

Capitolul II : "Ai trăit exact ca o sclavă."

Pentru mine cuvântul "ACASĂ", n-a însemnat niciodată un acoperiş de-asupra capului, n-a însemnat niciodată să vin "ACASĂ" şi să fiu întâmpinată de o mamă, care să îmi gătească, care să-mi pupe  orazul când vin acasă de "bun venit", se pare că eu am meritat o bețivă care nu se poate controla.

Intru în casă şi urc scările îndreptându-mă spre camera mea.
O simplă cameră, pereți negrii, acoperiți de postere cu trupe rock, mobilă albă, iar în mijloc un pat mare, negru, completată de chitara mea vişinie care dădea pic de culoare camerei întunecate.

Mă trântesc în pat încercând să adorm. O linişte m-a cuprins, dar aceasta fiind stăpunsă de sunetul uşii mele de la cameră trântite.

     — Ce-ce faci? Spune balansându-se de pe un picior pe altul, încercând să nu cadă, pe un ton ridicat, nu vezi că toată ziua stai şi leneveşti ? Mă întreabă femeia din fața mea, care ar fi trebuit să-mi fie mamă, dar nu.

     — Ieşi. Spun calm.

     — Tu-tu-mi spui mie să ies ? Spune cu greu din cauza alcolului care-i provoacă deficiențe de vorbire.

     — Nu am niciun chef de tine şi de aberațiile tale de bețivă.

     — Eu te-am făcut, e-eu te-am crescut, cum poți s-să vorbeşti cu mine aşa ? Spune bâlbâindu-se mai că e pe cale să cadă din picioare din cauza amețelii.

     — Tu m-ai crescut ? Spun ridicându-mă din pat începând să râd pe un ton sarcastic aplaudând. Ba nu, nu tu mai crescut, îi spun apropiindu-mă de ea, ştii de ce ? Pentru că nu am simțit deloc afecțiune din partea voastră, n-ați fost niciodată lângă mine, spun ridicându-mi tonul treptat, nu m-ați sprijinit în nimic niciodată--

     — D-de ce vorbeşti de tac-tu? De ce vorbeşti de morți? H, spune aproape căzând, dar reuşeşte să-şi țină echilibrul, hai să nu vorbim despre morți.

     — Ba hai să vorbim, spun ridicând tonul şi aruncându-mi mâinile-n aer, hai să vorbim, te certa, te bătea, te înjura, ai stat mereu ca o sclavă şi n-ai făcut nimic, ai stat într-un calvar ani întregi, l-ai suportat, înghițit, cum ai putut să rezişti atât? O întreb deja nervoasă. 

     — Abia am făcut-o. Spune căzând în genunchi din cauza alcolului.

     — Ai trăit exact ca o sclavă. Spun în timp ce se ridica.

     — Taci! Spune plesnindu-mi fața.

M-a lovit, prima oară de când mă ştiu, m-a lovit. Am ieşind ca un fulger pe uşă.

*      *      *

Sunt la pistă. O urăsc, aveam nevoie să-mi limpezesc mintea.
Fac tot ce ştiu.

Trebuie să încerc şi asta, chiar dacă pot să-mi rup capul.

*     *

Îmi deschid ochii şi simt o durere imensă de cap, simțeam că puşcă.

Unde sunt ?

Când imaginea mi se clarifică, observ că sunt pe un pat de spital.

Ce naiba mi s-a întâmplat ?

     — Oh, te-ai trezit. Spune un băiat cu ochi albaştri, păr castaniu şi cu un zâmbet pe față.

Cine naiba mai e şi papițoiul ăsta ?

     — Ce s-a-ntâmplat ? Întreb ridicându-mă în coate.

     — Te-am găsit leşinată pe pista de skateboard din parc, te lovisei la cap.

     — Skateboard-ul meu, unde e ? E bine ? Spun ca arsă.

Râde.

     — De ce naiba râzi ? Spun c-o voce aspră.

     — Eşti pe un pat de spital, iar tu-ți faci griji doar de skateboard ? Întreabă încă chicotind.

     — Bingo. Spun făcându-i cu ochiul.

     — Acum spune-mi şi mie ce s-a întâmplat. Spun calmă.

     — Nu ştiu, cred c-ai căzut şi te-ai lovit la cap, ştiu doar c-ai fost leşinată. Spune.

     — Şi tu cine mai eşti ?

     — Eu sunt Bryan, încântat. Spune întinzându-mi mâna.

     — Încântată de cunoştință, acum valea. Spun rece, fără să dau mâna cu el.

Se strâmbă.

     — Ce ? Îl întreb nepăsătoare.

     — N-ai de gând să-mi mulțumeşti că te-am adus la spital ? Mă întreabă.

     — Nu, păpuşel, eu nu mulțumesc nimănui pentru nimic.

     — Ce scorpie eşti. Spune chicotind.

     — Apreciez, mi se spune des.

     — Mai bine te lăsam să zaci pe pistă. Spune încet crezând că nu-l aud.

     — Da, dar n-ai făcut-o. Spun făcându-i, iar, cu ochiul.

*
Intru pe uşa locuinței care s-ar numii "CASĂ", dar nu.

     — Poți să-mi spui de ce naiba vii abia acum acasă ? Spune cu un ton ridicat.

     — Nu. Răspund calm.

     — Nu mă enerva, măi fetițo.

     — Că altfel ce ? Mă vei lovii cum ai făcut mai devreme ? Răspund cu un ton ridicat şi eu, precum ea.

Nu spune nimic, doar îşi apleacă capul.

     — Am fost la spital. Spun căzând pe canapea.

     — Ce ai căutat la spital ? Întreabă uşor panicată.

     — Ei bine, după palma pe care mi-ai dat-o, am mers la pistă, am căzut cu skateboard-ul lovindu-mă la cap şi leşinând, trezindu-mă la spital. Dar normal, tu n-aveai de unde să ştii, pentru că tot ce faci tu, e să bei.

     — Nu mă enerva copilă. Spune punându-şi un pahar de băutură.

     — Halal părinte mai eşti şi tu. Îi scuip cuvintele țipând şi ies pe uşă.

Mă îndrept către casa aceea cu acoperişul căzut.
E ora 11 PM, la ora asta totul se vede atât de frumos.

Ajung la casa respectivă, de afară pare atât de sinistră, ei bine, este, dar e frumoasă.

Urc în pod şi mă îndind pe jos, totul se vedea atât de bine.
Luna era accentuată de lumina puternică, era înconjurată de micuțele stele, era o seară caldă, frumoasă, întunecată şi liniştită, aveam nevoie de o seară ca asta.. Am prins ceva nervi în ultimele zile.

În seara asta, clar nu mă voi întoarce în casa aia.

Nu înțeleg, de ce merit eu toate astea ? Până la urmă, ce am făcut atât de rău ? Eram un mic copil când a început totul.. Aveam un suflet pur şi sensibil, ce puteam eu să înțeleg din tot ce se întâmpla ?

Totuşi, ura şi durerea şi-au avut rolul lor, m-au ajutat să devin ce sunt acum, o scârbă.

M-au ajutat să devin o persoană rece, cu-n suflet la fel de rece şi de indiferent.
Nu-mi pasă de nimic, de absolut nimic.
Urăsc oamenii, pur şi simplu.
Asta sunt eu, nu m-aş schimba pentru nimic în lume.
Eu mă apreciez.