Cybill

Capitolul XV : "Încearcă să nu te îndrăgosteşti."

Sinceră să fiu, nu ştiu de ce sunt mai confuză; de faptul că n-am nici cea mai vagă idee de ce s-a întâmplat aseară, sau, pentru ca Bryan stă în fața mea îmbrăcat doar cu niste boxeri, care, arată al dracu de bine.

Oh, la naiba, mă voi preface că n-am gândit asta.

— De ce stai gol? Du-te şi îmbracă-te. Îl îndemn.

Se întoarce pe călcâie fără să spună nimic şi merge în baie.

— Deci, spun eu dregându-mi glasul, ăm.. aseară, continui încercând să evit, nu s-a, ştii tu.. înțelegi, nu? Încep eu să mă bâlbâi.

— N-am făcut nimic. Spune cu un rânjet pe față, în timp ce şi-a tras un tricou pe el.

— Nu râde de mine. Spun în timp ce am aruncat o pernă către el, sperând că nu m-am înroşit toată.

Plec repede de la el. Am întâlnit-o pe mama lui în bucătărie, care, inițial, a crezut că sunt iubita lui, ceea ce e foarte amuzant, pentru că Bryan şi cu mine? Asta n-o să se întâmple.
Trecând peste, abia aştept să ajung acasă şi să fac un duş, vreau să mă scap odată de hainele astea.
Odată ajunsă acasă fac un duş, mă schimb şi merg să mă dau cu placa. Mi-a lipsit asta.
Ajung în parc, dau cateva ture, după care mă aşez pe bancă şi îmi aprind o țigară.
În timp ce fumam şi mă uitam în jos, în gol,  simt cum cineva se aşează lângă mine pe bancă.

— Ce mai faci? Mă întreabă cu vocea aia atât de cunoscută.

Îmi ridic capul.
Tuffy.

— La fel de prost. Îi răspund rece si scurt. Sinceră să fiu, uitasem oarecum se existența ta.

Se vede că a durut-o.

— Uite, ştii că ți-am spus mereu că vreau să fiu ca tine, începe ea, la înfățișare m-am descurcat, dar nu pot să fiu atât de tare şi dură cum eşti tu. Ce pot să fac? Continuă ea fără să respire.

— Hai s-o luăm de la capăt. Spun. Lecția numărul unu; să nu laşi să te mai afecteze chestii atât de minore, cum ai făcut atunci când ți-am spus că aproape am uitat de existența ta. Ignoră întotdeauna ceea ce ştii că te poate afecta. Cu cât devii mai rece, cu atât mai bine pentru tine. Şi fă mereu să te simți tu bine, pentru că, fericirea celorlalți nu contează absolut deloc.

Mă urmărește atent, analizează fiecare cuvânt pe care îl spun şi observ faptul că e slabă, foarte slabă.

— Ştii ce? O să te doară ca naiba, dar vei vedea că te va ajuta.

Spun în timp ce i-am luat mâna şi mi-am stins țigara de pielea ei.

— Taci şi îndură. Îi spun mai mult ca un ordin.

Scoate un icnet de durere, dar nimic mai mult.
Probabil mă consideră cel mai jegos om, dar asta e cea mai mică problemă a mea.

— Nu ai cum să devii mai rezistentă la durere, dacă nu suferi. Îi spun simplu.

Ştiu că o va ajuta, am trecut şi eu prin asta.

— Înțeleg. Spune scurt.

Trage aer în piept, după care expiră, iar cu asta, i s-a dus şi durerea.
O va ustura un timp, îi va rămâne cicatrice, dar va ştii mereu de unde au pornit toate.

— Vrei să îți mai spun ceva? Întreb simplu.

Aprobă.

— Încearcă să nu te îndrăgosteşti. Îi spun.

— De ce? Întreabă mai confuză ca niciodată.

— Pentru că iubirea înseamnă distrugere. Te orbeşte, te face să uiți pentru ce lupți tu, de fapt.

— Dar sunt de părere că dragostea ar putea învinge orice luptă, oricât de grea. Ripostează ea. Dragostea ar putea să vindece orice suflet pustiit, un creier rănit, sau orice frângere de aripi. Absolut orice. Spune ea repede.

— Cum spui. Răspund rece. După care mă ridic şi plec fără să spun nimic.

— Unde pleci? Începe ea să se agite. Am nevoie de tine.

— Pune în practică tot ce ți-am spus şi îți va fi bine. Țip eu în timp ce mergeam, fără să mă întorc.

Mă îndrept către casă, placa mea a prins o viteză prea mare, aşa că încetinesc puțin. Odată ajunsă acasă, îmi iau chitara şi mă trântesc în pat. N-am ştiut niciodată de ce am creat obsesia asta a mea pentru chitară, probabil e din cauza faptului că ascult muzică rock de mică şi aş fi vrut să pot face şi eu ceea ce acei artişti puteau să facă, iar pe măsură ce am crescut, mi-am dat seama că nu e doar asta.
Atungi când ating o coardă şi aceasta scoate un sunet, e ca şi cum aş intra în alta lume, e asemenea unui limbaj pe care nu multă lume îl cunoaște. În ciuda faptului că sunt atât de diferită de restul adolescenților, eu sunt foarte mulțumită de mine.
Deja sunt considerată o ciudată din cauza comportamentului meu, faptul că citesc, cânt la chitară şi ascult rock, nu ajută cu nimic. Oricum, a trecut ceva timp de când m-am simțit rănită din cauza cuiva şi îmi e atât de bine.
Cred că din tot ce am realizat până acum, cea mai mândră sunt de faptul că am realizat că părerea celor din jur nu contează şi că nu trebuie să mă las influențată sau rănită de ceea ce spun ei, pentru că, părerea lumii, contează cel mai puțin, sau aşa ar trebui să fie.
În cele din urmă încep să cânt, aşa cum o făceam mai demult. E atât de ciudată senzația asta, că totul a dispărut şi toate s-au schimbat într-un timp atât de scurt. Câteodată sunt surprinsă şi eu de câte poate îndura un om. Şi, totuși, nu înțeleg de ce toate gândurile astea îmi vin acum? Gânduri care încep să mă enerveze.
Îmi las chitara la o parte şi mă bag în pat, cu speranța că, poate somnul, mă va ajuta să mă calmez puțin.
Simt că viața mea a ajuns atât de haotică.