Cybill

Capitolul X: "E prea mult."

Îmi termin țigara şi mă întind pe iarba rece a acelei dimineți; privesc cerul senin, nu cred că am altceva mai bun de făcut.

— Nu vrei să mergi înauntru? Mă întreabă Bryan.

Scutur din cap.

— Nu neapărat. Îi răspund în cele din urmă.

Încuviință.

Privesc cerul şi realizez că oamenii din ziua de azi nu mai privesc atât de des în sus, din păcate.
Ceea ce fac, este să se holbeze la acele telefoane până rămân fără baterie.
Singurele dăți în care ridică şi ei privirea spre cer, sunt atunci când vor să vadă dacă urmează vreo ploaie sau atunci când căutăm cu privirea vreun avion, când îi auzim sunetul specific.
Dar cel mai adesea stăm cu capul aplecat.
Oare ne este frică de ceea ce putem vedea?
Oare ne este frică de ceea ce pot spune oamenii despre noi?
Oare ne este frică de privirile răutăcioase din jur?
Nu ştiu, îmi spun în minte, nu-mi pot explica.

Cred că ar trebui să privim cerul mai mult, să îndrăgim şi să ne lăsăm înconjurați de albastru, ar trebui să ne lăsăm gândurile să se topească în visele senine ale acestui cer nesfârşit. Nu ar trebui să privim ceva anume, ci doar să privim cerul.
Mai privim câteodată şi stelele şi luna, atunci când ne prinde noaptea pe afară, dar poate fi de ajuns? Nu... Nu cred.

— Cât mai ai de gând să stai aici ? Mă întreabă Bryan plictisit.

Nu spun nimic, doar mă ridic în fund, ca în cele din urmă să-mi înalț umerii.

— Nu mai am. Spun şi mă ridic pe picioare cu viteză.

Mă îndrept către intrarea spitalului cu pas lent, într-un fel, nu voiam să părăsesc iarba rece pe care tocmai am şezut, puteam să zac acolo cu orele.

— Aşteaptă-mă! Îmi spune Bryan cu un ton puțin ridicat, doar pentru a-l auzi.

— Nu cred c-am vreun motiv. Spun şi-mi înalț brațele, continuând să merg.

Îi simt brațele cuprinzându-mi talia dintr-o dată şi sunt aruncată la el pe umăr.
Acum, nu mai ating solul cu picioarele.

— Lasă-mă jos, prăpăditule! Îi țip în ureche.

— Nu. Răspunde simplu, fără a avea vreun stres.

— Suntem, totuşi, într-un spital. Îi reproşez eu, în speranța că mă va lăsa jos şi-i vor cădea mâinile.

— De parcă-mi pasă. Răspunde.

Parcă am fost eu.

În cele din urmă ajungem la salon, iar eu încep să dau din picioare, în speranța, că poate, poate, mă va lăsa jos.

— Lasă-mă jos, nesuferitule! Îi spun iar.

În cele din urmă se apleacă uşor, iar eu ating, în sfârşit, solul cu tălpile.
Am observat că părinții lui Deniz erau încă acolo, mă priveau.
Aveau nişte priviri atât de intense, şi, totodată, frumoase.
Mi-am înălțat umerii în semn de nepăsare şi am început să mă îndrept către patul meu.
Mă aşez şi privesc iar veşnicul tavan.
Bryan se aşează pe scaunul de lângă patul meu.
Tot pe capul meu e. Jur că nu ştiu cum să mă descorosesc de el.
Ei bine... Nu mă deranjează neapărat prezența lui, doar că...
Ce tot spui, Cybill? E un nesuferit.

De fapt, conştiința mea are dreptate.
Frate, pentru o secundă credeam că încep să am sentimente.
Râd în sinea mea, râd cu lacrimi, chiar dacă nimeni nu vede.
Ce glumă bună.