Cybill

Capitolul XI: "Sunt un haos."

Prima noapte a trecut bine, am dormit bine, am avut un somn liniştit, lucru care, într-un fel sau altul, mă bucură.
În jur de ora nouă părăsesc patul şi mă îndrept către baie.
Fac un duş aproape fierbinte şi-mi spăl dinții.
După mai bine de jumătate de oră, reuşesc să părăsesc şi eu baia şi merg să mă schimb. Aceleaşi haine asemănătoare mereu, după cum spuneam.
Cobor la bucătărie unde dau de Deniz.

— Bună dimineața! Cum ai dormit? Mă întreabă fără ezitare.

Ce nătângă sunt... Fata asta m-a primit la ea în casa, mi-a fost alături în acel spital, iar eu nici măcar un amărât de 'mulțumesc' nu i-am spus.
Nici nu ştiu cum aş putea s-o fac, n-am făcut-o niciodată, dar ştiu ca atunci când un om îți oferă ceva, trebuie să spui 'mulțumesc' chiar dacă nu înțeleg la ce-i încălzeşte, dar pot încerca.

— Bine. Spun scurt înălțându-mi umerii.

Se aşterne o linişte mortală între noi.

— Uite, încep eu, n-am mai făcut asta niciodată şi nu ştiu cum se face sau cu ce se mănâncă, continui eu, dar m-ai primit la tine, sub acoperişul tău, ei bine.. Spun evitând o secundă, după care îmi dau seama că trăiesc doar pentru a învăța cum se fac lucrurile noi, cum e asta. Mulțumesc, şoptesc în cele din urmă.

— Nu-ți face griji, a fost o plăcere, spune fata mai mult ca o mărturisire, oricum, fiind singură la părinți, mă plictiseam mereu, acum că eşti aici, totul e mai bine, continuă.

Neştiind ce să-i spun, îmi retrag privirea şi-mi bag nasul într-o cană cu-n cappuccino.
Nu-mi pare deloc rău că sunt aici, e chiar în regulă.
Mă întreb ce o să zică maică-mea când dau şi eu pe acasă.
De fapt, nu-mi prea pasă, datorită ei am plecat, datorită faptelor ei a rămas singură, datorită ei, singurul copil pe care-l avea, a părăsit-o.
Aşa că e strict problema ei cum se va descurca de acum încolo.

— Ce zici, o întreb dintr-o dată pe Deniz, să mai dau şi eu pe la şcoală? Continui.

— Da! Spune aceasta fără să evite, desigur, du-te, eu aş fi vrut să merg la şcoală, dar n-am avut ocazia datorită lucrurilor întâmplate. Aş fi fost în clasa a unsprezecea. Se întristează.

— Dar de ce nu vii de acum? O întreb simplu.

— Crezi că m-ar lua? Spune c-o frică-n glas.

— Desigur. Spun înălțându-mi umerii, ai nevoie doar de nişte acte.

— Mă voi gândi la asta.

— Ca bonus, ai fi cu mine în clasă. Spun şi-i fac cu ochiul, ridicându-mă.

Zâmbeşte, zâmbeşte sincer.

— Unde mergi?

— Merg să-mi iau nişte haine de acasă şi chitara.

Încuviințează.
Plec.

*      *      *

Aud o frână bruscă, şi văd maşina din fața mea, care era pe cale să mă lovească.
Nu realizez nimic din ceea ce se întâmplă, dar... sunt calmă.
Un om cu un trup masiv, mai gras, cu chelie şi cu barbă neîngrijită coboară din maşină, îndreptându-se cu paşi repezi înspre mine.

— Iartă-mă! Se scuză acesta cu o frică în voce, era roşu, dar am avut viteza prea mare să încetinesc, mărturiseşte.

— E-n regulă! Spun, îl bat pe umăr şi-mi văd de drum.

Îl văd pe Bryan.
Cum naiba se face că dau de el doar în momente de genul?
Am început să râd.