Cybill

Capitolul IV : "Spune-mi măcar cum te numeşti!"

Mă îndrept către pistă foarte plictisită.
N-aveam chef nici măcar să mă dau cu skateboard-ul, ceea ce e atât de ciudat şi neobişnuit pentru mine.

Ajung la pistă şi mă aşez pe o bancă nefăcând nimic.

Am simțit cum cineva s-a aşezat lângă mine.
Nu dau importanță continuând să mă uit în gol.

     — Bună. Aud o voce suavă.

Îmi ridic privirea şi o văd pe pițipoanca rozalie.

Îi arunc o privire indiferentă şi-mi continui activitatea interesantă.

      — Ce faci? Mă întreabă în cele din urmă.

     — Nimic interesant. Răspund sec.

     — Pot să te întreb ceva ? Spune repede.

     — Da, dar zi repede, n-am timp de tine toată ziua. Raspund calm.

     — Cum ai adoptat stilul ăsta ?

     — E simplu, pițiopanco, am lăsat tot în spate, momente, amintiri, vise spulberate.

Se strâmbase când a auzit că am numit-o pițipoancă.

     — Mi-aş dori să fiu şi eu aşa..

     — De ce continui cu chestia asta ? O întreb, întrerupând-o.

     — Pentru că vreau asta, te văd atât de rece, şi-mi place enorm.. Mai ales, cred că nu mai simți nimic, nu te mai dor chestiile banale..

     — Da, aşa e, o întrerup iar, aşa e, pițipoanco, nu mai simt, dar tu, nu încerca să fii ceva ce nu eşti.
Spun ridicându-mă de pe bancă si plecând.

     — Spune-mi măcar cum te numeşi! O aud țipând în urma mea.

Pițipoanca dracului.
Nu-mi placi deloc.

Mă îndrept către un parc banal.
Mă aşez pe o bancă, din nou, nefăcând nimic, eram atât de lipsită de vlagă.
Am simțit o esență puternică de parfum bărbătesc.
Îmi întorc privirea deranjată de miros şi îl văd pe papițoiul de Bryan.

     — Bună. Îmi spune cu o voce moale.

     — Salut. Murmur cu indiferență.

     — Ce faci? Mă întreabă.

     — Nimic interesant.

     — S-a întâmplat ceva ? Întreabă.

     — Întrebi de parcă-ți pasă. Spun calmă.

     — Păi, neavând nimic mai bun de făcut, cred că-mi pasă.

     — Dar mie nu, n-am să-ți spun ce am, pentru că, spun şi iau o scurtă pauză, nu am nimic.

O linişte profundă s-a lăsat între noi. Sunetul vântului se putea auzi tot mai tare, iar lui, îi puteam observa o mică urmă de tristețe pe față.

     — Dar tu ce ai ? Îl întreb aprinzându-mi o țigară.

     — Nu ştiu, nu am nimic, doar.. simt ceva rupt în mine. Îmi spune simplu.

     — Ei bine, papițoiule, aşa e în viață, spun trăgând un fum, ne luptăm cu noi şi ne hrănim cu emoții şi speranță, îți va trece repede.

Mă priveşte probabil mirat fiind de ceea ce am zis.
Nu-mi păsa, continuam să mă uit în gol.

     — Cred că ai ceva special.