Cybill

Capitolul XVI: "Oamenii sunt niște piedici."

Mă trezesc întâmpinată de o durere groaznică de cap și nu înțeleg de unde naiba a mai apărut și asta.
Încerc să o ignor pe cât posibil și merg la baie să îmi fac veșnica rutină plictisitoare.
Este vineri, o zi ușoară, cred că din toate punctele de vedere, fapt după care decid că astăzi voi merge și eu la liceu.
Merg în cameră și mă schimb, după care ies ca un fulger pe ușă, trecând doar pe lângă mama lui Deniz care era în bucătărie, salutând-o.
Ajunsă în fața liceului, trag mult aer în piept și intru.

Hai s-o facem și pe asta, nu că mi-ar fi fost nu știu ce dor.

Ajung în clasă și mă trântesc direct în ultima bancă, ignorând câteva perechi de ochi care mă urmăreau la fiecare mișcare. Ei sunt cea mai mică problemă a mea în momentul de față.
Vreau doar ca ziua asta să treacă cât mai repede.

— Bună dimineața! Spune femeia intrând pe ușă. Odată ajunsă la catedră, mă fixează cu privirea și continuă: oh, domnișoară Cybill, mă simt onorată că sunteți prezentă la ora mea.

— Cred că suntem cu toții la fel de șocați. Îi răspund pe un ton ironic, lăsându-mă pe spate.

— Dar pe unde ai umblat? De ce ai absentat? Mă întreabă femeia, încercând să treacă peste ironia mea.

— Nu cred că acesta este un subiect care te privește. Îi răspund simplu.

Ridică o sprânceană.
— Pe bune? Protestez eu. Chiar vrei să îți atrag din nou atenția asupra acelei sprâncene? Cu ce va greșit ea? Spun ironic, din nou.

Ignoră tot ceea ce am spus.

— Trebuie să îți dau note.

— Ok. I-o tai eu scurt.

Încuviințează și se întoarce cu spatele la clasă, începând să își predea ora și să scrie pe tablă.
Sunt fixată de mai multe priviri, iar tot ceea ce fac e să îmi mișc capul din stânga în dreapta, sub forma întrebării "ce?".
Îmi trântesc capul pe masă.
Va fi o zi lungă.
După ore am rămas cu femeia asta și am reușit să imi scot o notă de șapte și două note de opt, sunt mai mult decât mulțumită, având în vedere că nu îi suport ora.

Mă îndrept cu pași repezi către casa lui Deniz, de unde îmi iau placa și ies iar pe ușă.
E o plictiseală imensă, bine, nu că aș avea eu cea mai interesantă viață din cate s-au văzut până acum.
Merg către pistă, cu gândul de a da câteva ture, după care să mă trântesc pe o bancă și să mă plictisesc și mai tare decât o fac deja.
Ajung destul de repede la pistă, chiar nu îmi dau seama cum fac asta. Pățesc de multe ori să mă îndrept către un loc, nefiind deloc atentă la drum, astfel, ajung fără să îmi dau seama.

Totuși, cred că toată lumea mai pățește asta. Mă consolez eu singură cu ideea.

Zis și făcut, câteva ture date, după care mă trântesc pe o bancă. Îmi aprind o țigară și îmi "aruc" ochii în gol.
I-am simțit destul de repede parfumul tare.

— Ce îți trebuie, păpușel? Îl întreb fără a-mi îndrepta privirea spre el.

Începe să se frustreze, fapt pe care nici nu se chinuia să îl ascundă.

— Te vedeam stând aici de una singură, începe el.

— Și tot singură aș vrea să rămân. I-o tai eu repede. Așa că ia-ți avânt.

— ... și am zis să văd ce faci. Continuă el, ignorând ceea ce am spus, ca și cum nici nu m-ar fi auzit.

— Tu n-ai auzit? Îl întreb aspru, de data asta îndreptându-mi privirea către el. Vrei să îți mai repet odată? Continui cu același ton.

— La dracu, spune el, în timp ce își aruncă brațele în aer, de ce nu mă lași să mă apropii de tine? Întreabă fără pic de reținere.

— Nu e cazul. Îi spun, uitându-mă din nou în gol. Și, în plus, de ce ai vrea să faci asta? Îl întreb. Termină cu astea, nu am chef de tine. Îi spun rece, mai mult ca o marturisire.

— De ce nu lași oamenii să se apropie de tine? Nu e chiar atât de rău, poate să iasă ceva bun din asta. Îmi spune.

— Nu te porni să îmi ții teorii d-astea tâmpite, că nu îmi arde de ele. Le-am auzit mereu și de fiecare dată și niciodată nu e atât de "bine", cum se spune, așa că las-o moartă.

— Dacă mă lași să mă apropii de tine, poate nu îți va părea rău. Spune și rânjește.

— Oamenii sunt niște piedici în absolut orice.

— Dar, începe el.

— Ascultă, drăguțule, i-o tai eu din nou, chiar nu am chef de tine, dispari.

— Crezi că sunt drăguț? Mă întreabă el, dându-mi impresia, că, iar a ignorat complet ceea ce am spus, lăsând ca mirarea să se vadă pe fața lui de fraier.

— Ok, spun eu în timp ce m-am ridicat de pe bancă, voi pleca eu. Continui urcându-mă pe placă și plecând.

— Dar, Cybill... Îl aud în urma mea.

— Du-te acasă și vezi-ți de treaba ta. Spun fără să mă întorc.

Ajung repede la casa lui Deniz și mă arunc direct în pat.
Poate am o mică șansă să adorm. Gând care s-a dus repede, odată cu o bătaie ușoară în ușă.
Deniz intră pe ușă, fără a aștepta să vadă dacă e invitată sau nu.

— Bună! Mă întâmpină într-un mod frumos.

— Salut! Îi răspund simplu.

— Ce faci? Nu pari prea în regulă. Spune în timp ce se așează pe marginea patului.

— Pe bune, încep, când m-ai văzut să fiu în regulă?

— S-a întâmplat ceva? Încearcă ea să mă consoleze.

— Nu vreau să vorbesc.

— Nu e nevoie. Spune punându-mi mâna pe umăr, fapt care m-a făcut să tresar puțin. Sunt lângă tine în orice ai nevoie. Dupa ce a spus asta, s-a ridicat și a ieșit pe ușă.

Sinceră să fiu, nu îmi vine să cred că cineva, în sfârșit, nu mă bate la cap să-i spun ce e în neregulă.
Până la urmă, oamenii nu vor să te ajute, sunt doar curioși să îți audă și ție povestea, ca mai apoi să te poată împărtăși și altor persoane.
Cred că doar m-am săturat să culeg spini, în timp ce restul adună petale.