Cybill

Capitolul VII : "Jack şi Alicia Miller"

     — Ei bine, n-am avut cea mai frumoasă viață şi nici cel mai frumos trecut, probabil, nu voi avea nici cel mai strălucit viitor. Încep eu să spun. Nu am avut niciodată parte de iubire, de afecțiune, sau să văd că sunt importantă pentru cineva, să văd că-i pasă cuiva şi de mine. Iau o scurtă pauză, după care continui: Am crescut printre urlete, certuri, bătăi. Cred că am uitat cum se simte fericirea.

M-am oprit din a vorbi şi o privesc pur şi simplu, stătea acolo şi nu zicea nimic, se uita atentă la mine, ascultându-mă, cred că e prima oară când cineva mă ascultă atât de intens.
În cele din urmă continui:

     — N-aş fi crezut vreodată că un simplu copil ar putea să sufere atât. N-aş fi crezut că un om poate să plângă atât de mult. Nu-mi aduc aminte când am zâmbit ultima oară cu adevărat. De râs ? Să râd în hohote ? Cred că n-am făcut-o niciodată şi nici nu ştiu cum se simte. Nu-mi aduc aminte cum se simte o plăcere sufletească. Tot ce ştiu, tot ce simt, e doar durere, durere, durere şi atât, cred că, de fapt, nici pe aia n-o prea mai simt. Spun luând o scurtă pauză. Un lucru de care sunt sigură, este că m-am schimbat, sunt altfel. Nu mai plâng, nu mai râd. Copilăria mea a trecut greu, dacă o pot numi copilărie. Totul a decurs foarte greu. Nu credeam vreodată că voi urî atât de mult existența...

     — De ce o urăşti ? Spune ea în cele din urmă.

     — Existența, lucrul pe care îl urăsc cel mai mult, dar, totuşi, s-a ivit prima în viața mea.
Mama, tata, ei au făcut asta, ei mi-au dat-o, iar faptele se plătesc.
Ei au greşit încă de la început, mi-au dat existența, pe urmă au stricat-o.
Am trăit printre minciuni, printre ruine ale sufletelor, printre cretini.
Nu am cunoscut vreodată vreun om.
Tot ce văd sunt doar măşti, mii de măşti.
M-a crescut strada şi nu mama.
Am învățat să lupt, să tac şi să nu mai conteze nimic.
Iar acum nu mai contează nimic, sunt liberă în singurătatea mea, sunt doar eu, cea tare printre mii de animale.

Iar mă priveşte preț de câteva secunde, până îşi găseşte cuvintele.

     — Cine au fost părinții tăi ? Mă întreabă.

Uram întrebarea asta din tot sufletul. Uram faptul că trebuia să repet mereu şi mereu cine sunt ăştia doi, dar n-am nimic de ascuns. Îi uram pe ei, pur şi simplu.

     — Jack şi Alicia Miller, încep eu, două ființe muritoare, două suflete pierdute. Tata, o persoană pur şi simplu inexistentă pentru mine, o persoană considerată moartă, o persoană care mi-a ucis copilăria, o persoană pe care n-am iubit-o niciodată, o persoană pe care o urăsc din tot sufletul.

Am tăcut un timp pentru a mă gândi, după care continui:

     — Mama, femeia care mi-a dat viață, femeia care m-a iubit cândva, femeia fără de care, cândva, credeam că sunt un nimic, după care, toate s-au schimbat. Acum e persoana nepăsătoare, poți să mori înaintea ei, pentru că nu şi-ar mişca fundul, o bețivă înrăintă, şi îmi spun mereu că probabil doar atât am meritat, o bețivă în loc de mamă, iau o scurtă pauză, pur şi simplu îi urăsc, îmi urăsc în special tatăl.

     — De ce îl urăşti atât de mult ? Mă întreabă încet.

     — Pur şi simplu, era mereu gata să se ia la ceartă când era băut, şi era mai mereu. Mă bătea, iar datorită lui, am învățat şi eu să lupt, în cele din urmă. Datorită lui, unele nopți le petreceam pe stradă, învățând să mă lupt şi să nu mai simt. Datorită lui, în special, am devenit ceea ce sunt acum.

Nu mai spune nimic, doar se uită în gol.

     — Cred că mi-am terminat povestea. Spun.

    — Îmi pare rău. Spune ea.

    — De ce ?
  
    — Pentru faptul că ai avut un trecut atât de obositor, iar eu ți-am reamintit de tot.

     — E în regulă.

După un moment de tăcere mă întreabă:

     — Eşti fericită ?

     — Nu mă întreba asta, niciodată nu sunt. Răspund simplu.

      — Şi nu ai vrea să fii ? Să încerci, să vezi şi tu cum se simte ? Să laşi şi tu o persoană să te facă fericită ?

     — Nu cred, adică, toți oamenii sunt la fel, nu ar avea cine să mă bucure.

     — Ce te face să crezi că toți oamenii sunt la fel ?

     — Faptul că toți sunt de acord cu frumusețea interioară, dar leşină după ambalaje. Nimeni nu te acceptă aşa cum eşti, dacă nu eşti pe placul lor, pur şi simplu te batjocoresc.

Nu mai spune nimeni nimic, dar am luat decizia să sparg eu gheața:

     — În fine, probabil te-am plictisit cu povestea mea, cred că voi trage un pui de somn.

Chicoteşte.

     — Mi-a făcut plăcere să te ascult. Spune calmă. Cred că voi dormi şi eu.

      — Nu eşti aşa cum mi te-am imaginat. Spun pe un ton liniştit.

Îmi zâmbeşte şi-şi întinde capul pe perină.

Stau şi privesc tavanul alb, pe care nu cred că-l voi vedea vreodată schimbat sau cu o altă nuanță.
E linişte, o linişte absurdă, o linişte care mă nelinişteşte, dar totuşi, destul de plăcută.
Observ că mirosul ăsta de medicamente nu dispare niciodată de pe aici.

N-aş fi crezut că o tipă ca şi asta m-ar putea înțelege, e atât de ciudat, un sentiment atât de confuz.
N-am mai vorbit niciodată cu cineva atât de mult, precum am făcut cu ea. De ce am făcut asta oare ? De ce i-am spus atâtea?
De când am văzut-o mi-am dat seama că ne vom potrivi, într-un fel, chiar dacă la început am fost rece cu ea, nu că acum aş fi nu ştiu ce..
Cred că, totuşi, are un trecut mult mai obositor decât am eu, cel puțin asta am înțeles.

Şi adorm.