Cybill

Capitolul XIII : "L-am găsit."

    Am adormit al dracu de greu, iar noaptea a fost foarte lungă.
Sunt trezită brusc de către tonul de apel al telefonului.

— Alo? Răspund cu jumătate de gură.

— Bună dimineața, domnișoară Cybill! Sunt polițistul Tom.

— Bună dimineața! S-a întâmplat ceva? Întreb fără ezitare.

— L-am găsit. Mărturisește.

— Vorbiți serios? Întreb ridicându-mă în șezut.

— Da, puteți veni la agenție când doriți.

— Vin. Spun și închid apelul.

  Nu pot să cred, inima a început să îmi bată incontrolabil de tare și palmele mi-au transpirat. Mă îmbrac în hainele mele normale, merg la baie să îmi fac rutina, după care îmi iau skateboard-ul și ies ca un fulger pe ușă îndreptându-mă către poliție.
Am început să tremur din toate încheieturile atunci când am dat de privirea lui rece și dură. Nu îmi vine să cred că văd omul care mi-a plecat din viață de atâta timp.
Își ridică privirea, odată cu sprâncenele.

— Bună, Cybill!

— Bună, tati, dragă tati. Îi răspund în scârbă.

— Ce mare ai crescut. Îmi mărturisește, mai mult.

— Ah, serios? Îi răspund sarcastic.

— De ce îmi vorbești așa? Spune.

— Ai uitat incidentul din urma a câtorva zile? Tu ai fost cretinul care m-a bătut în casa aceea, cum naiba ai putut? Îl întreab țipând, în timp ce am lovit masa cu pumnul. După atât de mult timp în care ai lipsit din viața mea, dupa faptul ca m-ai părăsit când eram mică, după faptul ca am crescut fără tine, atunci când aveam mai mare nevoie de o prezență masculină în viața mea, de un tată, chiar mă mai întrebi de ce sunt așa?

Râde, râde zgomotos.

— Râzi, evident că râzi.

— Nu te-am dorit, copilo! Spune aspru. Ai fost o povară.

Simt cum mă înțeapă ochii.

— Sper să putrezești după gratii. Spun și ies.

Nu îmi vine să cred, omul ăsta nu poate fi numit tată, e doar un cretin infect.

Mă îndrept către pistă, nu aveam altceva mai bun de făcut, așa că trebuia să mă calmez cumva.
Am simțit dintr-o dată asfaltul rece, căzusem pe rampă.

— La dracu și cu asta! Spun lovind rampa cu pumnul.

— Nu te mai enerva așa, aud vocea lui din spate, nu rezolvi nimic cu asta, continuă.

— Da, ce să zic, spun ridicându-mă privindu-l rece în ochi, mulțumesc, domnule atotștiutor.

— Bună și ție. Spune făcându-mi cu ochiul.

— Ăhă. Îi raspund sec.

Mă imită.

— Ce tocmai ai făcut? Îl întreb aspru întorcându-mă pe călcâie.

Repetă.

— Uite, am oricum o dispoziție proastă, n-am nevoie să mi-o strici tu cu fața ta de papițoi mai mult. Îi spun rece.

— Ce ai pățit?

— De parcă ți-ar păsa, hai, ne mai auzim. Spun și mă urc fără evitare pe skate, plecând.

Mă îndrept către casă, simt aerul răcoros de octombrie, îl simt cum îmi trece prin oase si prin suflet, ducându-se odată cu tot ceea ce gândesc, iar mintea începe să se elibereze de tot ceea ce îmi făcea rău. La naiba, ce rost ar avea fericirea într-o lume ca asta? Fericirea e atât de fragedă, trebuie să fii atent cu ea, iar eu n-am cum să fac asta. Într-adevăr, să atingi rădăcinile bucuriei, e frumos, dar nu pentru mine.
În cele din urmă, ajung acasă, alungându-mi toate gandurile, trântindu-mă în veșnicul și caldul pat.
Se simte atât de bine să știu că am unde să vin, unde să pun capul seara, un loc unde să îmi pot împărtăși toate fericirile si neplăcerile, deși, n-o fac, dar e frumos.
Simțeam cum îmi pulsează capul și aveam impresia că n-o mai duc mult.
Bătaia de la ușa, mă face să tresar.

— Intră. Spun.

— Bună, se poate? Mă întreabă Deniz.

— Pai se poate odată ce ți-am spus să intrii. Îi spun rece.

Se așează pe pat într-un mod foarte silențios.

— S-a întâmplat ceva? Nu-mi pari a fi prea bucuroasă.

— Serios acum, când ți s-a parut ție că sunt o persoană fericită?

Nu spune nimic, acea liniște a spus mai multe decât o mie de cuvinte.

— Deci, ce ai pățit?

— Uite, nu știu de ce insiști, că-i destul de clar că nu vreau să vorbesc despre asta.

— Da, îmi pare rău. Spune.

— Da, sigur. Acum, te rog, dacă se poate, aș vrea să dorm.

— Desigur, noapte bună.

Nu îi mai spun nimic. Mă ridic de pe pat în momentul în care ușa s-a închis. Merg la baie pentru a face un duș, după care îmi schimb hainele și ma bag în pat. A fost o zi prea lungă.

Nici noaptea asta n-a fost una prea strălucită, dar încep să mă obișnuiesc cu asta.
Razele soarelui îmi vin direct în ochi, lucru care mă enervează la culme.
În cele din urmă mă ridic din pat și mă îndrept către baie, pentru a-mi face veșnica si plictisitoarea rutină.
În dimineața asta, parcă simt nevoia de a face mișcare, așa ca voi ieși la alergat, e încă destul de dimineață, iar străzile sunt goale acum.
Mă îmbrac în ceva lejer, îmi prind părul într-un coc neîngrijit, mă încalț, îmi bag căștile în urechi și ies pe ușa ca un fulger. Deși, stilul meu preferat de muzică, este rock-ul, simțeam nevoia de a asculta ceva mai liniștitor, așa că am ales melodia "Feels like coming home", care nu dă greș absolut niciodată.
Alerg deja de aproape treizeci de minute și fără să îmi dau seama, am ajuns în cel mai nepopulat parc din oraș, numai bine. Mă așez pe o bancă rece pentru a-mi trage sufletul. Iubesc aerul acesta rece al dimineții, mă face să mă simt ca o pasăre și știu ca asta sună atât de prostesc.
Păsările sunt mereu libere să zboare, printre adieri de vânt, sunt libere la a cunoaște lumea într-un mod atât de frumos. Chiar nu mai înțeleg ce se întâmplă cu mine in ultimul timp, încep sa simt, iar ăsta-i cel mai prost lucru pe care îl pot face, dar asta nu se va întâmpla.
Se așează lângă mine, iar prezența lui se face simțită atât de repede.

— Ce cauți aici, Bryan?

— Alergam, ceea ce faceai și tu. Răspunde simplu.

— Mă urmărești cumva? Îl întreb cu un ton dubios de subțire.

— Oh, haide, nu poti numi asta așa, e un cuvânt prea dur. Spune asemenea unui mic copil.

Zâmbesc fără să îmi dau seama, după care revin la postura mea serioasă.

— Să știi că ai un zambet foarte frumos, nu înțeleg de ce nu faci asta mai des.

— După ce am trecut prin atâtea, încă zâmbesc, spun luând o scurtă pauză, dar nu zâmbesc pentru că sunt fericită, ci pentru că sunt nebună, acum fă-ți griji, păpuşel, spun ridicându-mă.

— Pleci? Mă lași așa cu ochii in soare? Spune ridicându-se brusc de pe bancă.

— Să știi că viața nu ne dă întotdeauna tot ceea ce ne dorim, spun luând o scurtă pauză și mă întorc către el, îți spun din propria mea experiență, continui după care încep să alerg din nou.