Cybill

Capitolul XII : "Ce a fost asta?"

Continuă să mă privească fără să îmi spună nimic.
În cele din urmă, străpunge liniştea.

— Ce s-a întâmplat? Mă întreabă individul.

— Păi, e o poveste ceva mai lungă. Îi marturisesc.

* * *

Îmi iau skateboard-ul şi mă îndrept către casa lui Deniz, care, inițial mi-a devenit casă.
Nu pot să cred că în cele din urmă pot şi simt că pot numi un cămin "ACASĂ".
Intru în casă şi îmi rezăm placa de stâlpul scărilor şi merg în bucătărie, unde dau de mama lui Deniz.
Voiam să o întreb de tot şi toate, de ce i-a făcut pe toți să creadă că Deniz are probleme, de ce i-a distrus o parte din viață, de ce mama naibii a venit la ea şi s-a prefăcut că-i pasă? DE CE? DE CE? DE CE?
Dar aleg să țin totul pentru mine.

— Săru'mâna!

Deşi, am fost crescută cum am fost, am învățat, de una singură, că respectul trebuie acordat şi că atunci când cineva e de treabă cu tine şi îți oferă ceva, tu trebuie să-i mulțumeşti.

— Oh, bună, Cybill! Mă întâmpină femeia cu un zâmbet cald.

Nu-i zâmbesc, rămân la postura mea inițială, rece şi distantă.
Nu-mi vine a crede că după atât de mult timp, atâția ani, am reuşit să zâmbesc.
Mi-am pierdut ani din viață fiind rece cu oamenii, probabil, voi continua să o fac, deoarece asta sunt, asta m-au făcut aceste ființe numite oameni să ajung, şi după cum am mai spus, sunt o scârbă, dar eu mă apreciez.

— Cum te simți la noi? Mă şcoate femeia din gânduri.

— Bine, spun şi-mi înalț umerii, e confortabil să ştiu că am unde să stau, continui.

— Cum de nu ai dorit să rămai la mama ta? Mă întreabă. Adică, îți ştiu povestea, spune şi se aşează pe un scun, iar eu îi urmez genstul, Deniz mi-a povestit, continua femeia, dar totuşi, e mama ta, credeam că vei rămâne lângă ea.

— Nu avem cea mai bună relație mamă-fiică, spun şi-mi înalț umerii, nu mi-a fost niciodată alături, continui, am trecut prin destul de multe crestii de una singură, şi, ei bine, nu a fost tocmai plăcut. Spun şi iau o scurtă pauză pentru a inspira. Nu mi-ar fi stricat o mână de ajutor de la ea, îi marturisesc. În atâția ani, nu m-a întrebat odată dacă sunt bine, dacă nu mă doare nimic şi ei bine, mă durea, mă durea foarte tare sufletul.

Iau o scurtă pauză.

— Ani de zile, spun enervându-mă şi dau cu palmele în masă să mă pot ridica, ani de zile am stat cu durerea aceasta în suflet, ştiind că n-are cine să mă consoleze, cine să îmi spună că totul va fi bine. Nu am avut pe nimeni. Iar acum ? Ei bine, inima mea a devenit o piatră seacă. Nu-mi mai pasă de nimeni şi nimic, aşa cum nu i-a păsat nici ei.

După ce terminasem ceea ce am avut de spus, mi-am dat seama că lacrimi ferbinți precum lava i-au inundat obrajii.
Nişte lacrimi firave, precum îi e întreaga ființă.

Nu voiam să fac asta, dar, am simțit pur şi simplu că nu mă puteam opri.
Plânge... Nu voiam să fac asta, nu aveam nici cea mai mică intenție.

— Îmi pare rău. Spune femeia cu glas scăzut.

Încuviințez și părăsesc bucătăria.
Merg în camera oferită de Deniz și mă trântesc în pat.
Îmi simt pleoapele grele, așa că cedez și adorm.