Cybill

Capitolul V : "Ce s-a întâmplat?"

Ah, mă simt atât de ciudat, mă dor toate, mai ales fața.

Nu ştiu unde sunt, sau ce s-a întâmplat.

În momentul în care imaginea mi se clarifică, observ că sunt, iar, pe un pat de spital.

Ce s-a întâmplat ?

Cum am ajuns aici ? Eram în casa cea veche.

Îmi tocesc creierii, dându-mi seama de ceea ce se petrecuse.

Oh, Doamne, aveam mii şi mii de întrebări, creierul îmi țipa şi nu mă lăsa în pace.

Cum am ajuns aici ?

Cine m-a adus aici ?

Cine a fost acel om ? Totuşi, forma lui fizică, îmi amintea de cineva, dar nu se leagă nimic în capul meu.

De ce am fost atât de slabă ?

Toate aceste gânduri mi-au fost străpuse de sunetul uşii de la salon care tocmai s-a deschis.

Intrase un om în vârstă, acesta fiind doctor probabil.

— Cum mama dracu' am ajuns aici şi ce s-a întâmplat ? Îl întreb eu repede.

— Vă rog să vă liniştiți, domnişoară. Îmi spune moşul calm.

— Boşorogule, nu am cum să mă liniştesc, spun aspru, cum am ajuns aici şi ce s-a întâmplat? Continui.

— Ați fost bătută, domnişoară, spune ignorând faptul că l-am făcut boşorog, dar de modul în care ați ajuns aici, n-am nici cea mai vagă idee.

— Când pot să plec de aici? Întreb rece.

— Ar trebui să mai rămâneți azi şi mâine sub supravegherea noastră. Spune.

— Dar ce naiba voi face aici? Protestez eu. Nu am stare să stau doar într-un loc, continui.

— E pentru binele dumneavoastră.

— De parcă-ți pasă. Murmur încât să nu m-audă.

Iasă.

Ce voi face eu aici? Unde îmi e placa? Dacă a rămas acolo, jur că-i omor pe toți, placa aia e singurul lucru la care țin. Aş călca şi-n Iad pentru ea.

Mă uit prin preajmă şi o văd, mă simt atât de uşurată.

Oh, ce bine, nu ştiu ce aş fi făcut dacă n-aş fi găsit-o. E prima mea placă, nu m-aş putea obişnui cu alta. Câte căzături am tras cu ea, dar o iert.

Mă simt atât de obosită psihic, cât şi fizic.
Am închis ochii şi adormisem.

•
Stau pe fotoliul confortabil privind cerul, eram liniştită, fredonam una dintre melodiile mele preferate.
Era linişte, o linişte străpunsă de nişte paşi.
Mă ridic ca şi arsă de pe fotoliu luându-mi placa-n mână şi îndreptându-mă către un colț.
Un trup masiv şi-a făcut apariția. Nu-i puteam distinge formele faciale din cauza luminii palide a lunii şi a întunericului.

'N-am mai făcut asta demult, dar hai să vedem de ce sunt în stare.'

Mă reped asupra lui, oprindu-i pumnul care venea cu viteză către fața mea, sucindu-i mâna la spate, asta dăndu-mi prioritate. Îi lovesc piciorul, fapt care-l făcuse să cadă la pământ, dându-mi posibilitatea de-al lovi în stomac, ceea ce tocmai făcusem.

Îmi iau placa vrând să plec, dar m-am trezit jos, nemernicul m-a făcut să cad.

I-am simțit picioarele aşezându-se în jurul taliei mele.

I-am simțit pumnii cum îmi atacau fața, aceştia devenind din ce în ce mai insuportabili, făcându-mă într-un final să cedez.

Ulimul lucru pe care-l văzusem, îi era chipul.

Era chiar el, nu-mi venea să cred.

Iar după, ochii mei s-au închis.

•

Mă trezesc ca arsă, transpirată toată, neîțelegând ce naiba s-a întâmplat.

Ce a mai fost şi cu visul ăsta?
Ce naiba a căutat el în visul meu?
Era chiar..

Sunetul uşii m-a făcut să îmi ies din gânduri tresărind.
Era pițipoanca rozalie.

— Hei! Spune ea cu o foce atât de feminină.

— Ce voce insuportabilă ai. Spun rece.

Se strâmbase. Am ignorat asta, nu eram în stare să o iau peste picior.

— Ce ai pățit ? Mă întreabă ignorând ceea ce tocmai am spus, aşezându-se pe un fotoliu alăturat.

— Nimic important. Spun calmă.

— Cum adică ? Eşti pe un pat de spital, iar, pentru tine asta nu înseamnă nimic important ? Spune gesticulând atât de mult din mâini.

— Bingo. Spun calmă. Nu mai gesticula atât, e enervat. Continui cu un ton la fel de calm.

— Îmi pare rău. Spune cu un glas scăzut.

— Nu-mi pasă. Spun calm.

S-a lăsat o linişte între noi.

— De ce nu vrei să mă ajuți? Spune spârgând liniştea.

Întrebarea ei m-a făcut curioasă, acest lucru făcându-mă să-mi îndrept privirea spre ea.

— Cu ce te-aş putea ajuta eu?

— Învață-mă, spune luând o scurtă pauză, să fiu ca tine. Murmură ultima parte.

— De ce naiba încă te ții de chestia asta ? De ce ai vrea să fii ca mine ? Întreb iritată.

— Pentru că nu mai vreau să fiu o bătaie de joc, nu mai vreau să fiu luată la mişto, iar astfel, dacă pot să fiu ca tine, aş putea să-mi creez o reputație. Spune deja prin suspine.

Biata de ea, era să mi se înmoaie sufletul, dar nu.

— Ei bine, doar ca să mă laşi odată în pace.. Te voi ajuta. Spun cu greu ultimele cuvinte.

— Îți mulțumesc. Spune ea entuziasmată, îmbrățişându-mă.

— Ok, pentru început, nu mă mai îmbrățişa, nu mai îmbrățişa pe nimeni, e o prostie. Spun rece.

Încuviințează din cap şi mă ascultă.

— Cum spuneai că te cheamă? Rebeca?

Încuviințează iar din cap.

— Nu-mi place numele tău, de acum înainte te va chema Tuffy.

— Tuffy? Întreabă încruntându-se.

— Exact. Spun pe un ton convingător.

Se strâmbă.

— Îți convine sau mă laşi în pace ? Spun aspru.

Răspunde greu.

— Îmi convine. Spune cu un ton stins în cele din urmă.

— Perfect. Spun fără a afişa vreo reacție.

— Deci? Ce trebuie să fac? Spune ea repede.

— În primul rând, vorbeşte mai rar, spun clar. În al doilea rând, mai renunță şi tu la rozul ăsta de pițipoancă. Spun cu un ton dezgustat.

— Dar îmi place. Spune cu un ton trist.

— Ai de gând să mă asculți, sau vei rămâne la ideile tale ? O întreb calmă.

— Nu, te ascut, îmi pare rău.

— Nu-ți mai cere scuze NICIODATĂ, te face sa pari atât de slabă. Ei bine, eşti, dar vom schimba şi asta.

Afirmă o față destul de confuză, ceea ce spune că n-a înțeles, dar chiar nu-mi pasă.