Cybill

Capitolul VIII : "Tu de ce nu iubeşti?"

''
- Cybill, aud strigătul ființei fără de care nu aş putea trăii, haide la masă, continuă cu o voce atât de calmă.

- Vin acum, răspund entuziasmată pentru că doar ce ajunsesem de la şcoală şi eram lihnită, doar să-mi aşez uniforma pe umeraş, continui, după care închid dulapul.

Îmi iau papuceii pentru casă în picioarele mele mici şi cobor în fugă pe scările lungi şi sclipitoare, fără a ezita să le admir.
Iubesc acest cămin, iubesc casa asta, casa în care stau de când mă ştiu.
Ador nuanțele perețiilor, ador tablourile aşezate pe aceştia, ador cărțile care se află aici, ador pur şi simplu acest loc, nu m-aş putea imagina altundeva.

Ajung în cele din urmă la bucătărie.
Îi plasez un scurt sărut mamei pe obraz, după care mă aşez la masă.

Femeia îmi aşează o farfurie în față plină cu tot ce e mai bun şi-mi urează poftă bună.

Încep să mănânc până mi se mai domoleşte foamea..

- Încet, Cybill, spune mama, mai respiră şi tu, continuă aceasta începând să chicotească.

- În primul rând, spun eu trăgând o gură mare de aer, nu e vina mea că faci o mâncare atât de bună, spun şi iau o scurtă pauză, iar, în al doilea rând, am avut o zi lungă la şcoală, aşa că mă pot răsplăti şi eu cu atât. Spun afişând un mic zâmbet.

- Este primul tău an la şcoală, iar tu eşti în clasă întâi, deja ți se pare greu ? Spune ea trăgându-şi un scaun şi aşezându-se în timp ce mi-a luat mâna în palma ei.

- Păi nu e vorba de învățătură, chiar îmi place de doamna învățătoare, spun şi iau o scurtă pauză, dar, încep eu să mă plăng, copiii îşi bat joc de mine pentru că sunt cea mai mică de acolo.

- Ei bine, draga mea, începe ea să-mi spună, toate se vor plătii, dacă nu de la tine, Dumnezeu le va da tuturor ceea ce merită, continuă cu o voce fermă. Vei avea lovituri mult mai grele şi mai mari în viață, pregăteşte-te de ce e mai rău. Spune.

Nu ştiu cum a reuşit, dar a ştiut să-mi spună un lucru atât de dur, într-un mod atât de liniştitor.

- Ai dreptate, spun încuviințând din cap, ai dreptate, repet.

Voi da de lovituri mult mai grele.

''

- Cybill, aud o voce, Cybill, trezeşte-te, spune bruneta care mă zgâlțâia.

- Ce se întâmplă ? Întreb confuză.

- Probabil ai visat ceva, repetai într-una 'Voi da de lovituri mult mai grele' sau aşa ceva.

- Ceva îmi răscoleşte trecutul. Murmur cât să mă aud eu.

- Poftim ? Se întoarce bruneta către mine curioasă.

- Nimic. Răspund rece.

Între noi coboară o linişte sinistra, care a fost străpunsă în cele din urma de sunetul uşii salonului care tocmai s-a deschis.

- Bună.

- Ce cauți aici ? Îl întreb rece pe Bryan.

- Voiam să văd cum te simți.

- După cum vezi, totul e bine şi frumos, acum dispari. Spun pe un ton calm, in timp ce mă jucam cu un fir de ață care ieşea din păturica pe care o aveam pe mine.

- Cum poți să fii aşa rece?

- Cum să-ți spun eu ție, băiețaş, vezi tu, spun şi iau o scurta pauză, dacă n-ar fi fost luna, soarele n-ar fi iubit niciodată, înțelegi ce vreau să spun? Îi răspund simplu.

- Nu, nu cred că înțeleg. Spune încruntându-se.

- Ei bine, nu e necesar s-o faci.

Nu mai spune nimic, în cele din urmă se aşează pe un scaun lângă mine.

- Parcă ți-am spus să pleci.

- N-am s-o fac cât eşti aici.

- Ăhă.. Mai vedem noi. Spun iritată pentru că era acolo, dar nu mă incomoda neapărat.

- Tu de ce nu iubeşti ?

- Iubirea e doar un praf călcat în picioare de lume.

- Şi dacă nu e chiar aşa cun spui tu ? Mă întreabă fără să ezite.

- Ei bine, înseamnă că m-am înşelat, dar asta nu mă face să îmi schimb părerea. Răspund calmă.

O aud pe Deniz cum îşi drage glasul.
Probabil voia să le fac cunoştință.

- Ea e Deniz, spun în cele din urmă, colega mea de aici.

- El e Bryan, spun arătând către el, un papițoi enervant, continui.

Se strâmbă.

- Nu mă face să mă iau de tine că si de profa. Îi şoptesc la ureche.

Îmi aruncă o privire inocentă şi tace.

- Bună. Îi spune Bryan lui Deniz în cele din urmă.

- Hei. Răspunde ea cu un zâmbet pe chip.

Acesta îi întoarce favoarea.

Uşa salonului se deschide, iar.

Cine mama naibii n-are de lucru?

O văd pe pițipoanca rozalie, Tuffy.
Dar, era o altfel de Tuffy, o Tuffy care îmi plăcea la nebunie.
Purta nişte bocanci negrii de piele, nişte blugi negrii, un tricou alb, peste tricou o geacă de piele neagră şi şocul meu a fost când am văzut că a renunțat la părul blond cu şuvițe roz, acum avea părul negru şi o şuviță roşie în față care ieşea în evidență.

Era total diferită, dar îmi plăcea noua Tuffy.

- Ce mai cauți şi tu aici ? O întreb în cele din urmă.

- Am auzit că eşti aici, şi am vrut să vin, să văd ce faci.

- Sunt bine, acum poți să pleci, şi tu şi papițoiul ăsta. Spun arătând către Bryan.

- Eu ți-am spus că nu plec de aici. Spune Bryan.

- Dar mă enervezi, prezența ta mă enervează. Îi spun calmă şi sinceră.

- Nu contează, trebuie să te obişnuieşti cu oamenii.

- O voi face când e timpul, iar asta eu decid.

Îşi dă ochii peste cap şi se ridică de pe scaun îndreptându-se spre uşă.

- Stai liniştită, spune întorcându-se pe călcâie, nu scapi de mine, merg să-ți iau ceva de mâncare, nu cred că te dai în vânt după mâncarea de la spital. Deschide uşa şi pleacă.

Se aşează Tuffy lângă mine pe scaunul pe care a stat Bryan.

- Parcă ți-am spus să pleci.

- Nu acum, vreau să mai stau puțin cu tine.

- Nu mai fii atât de drăgăsotasă, e atât de enervant.

- Îmi..

- Taci, o întrerup eu, nu-ți cere niciodată scuze, nimănui n-o să-i pese de scuzele tale, aşa că nu le da.

Încuviință din cap.

- După ce ies de aici, aşteaptă-te la ce e mai rău.