Cybill

Capitolul VI : "Deja m-am săturat de locul ăsta."

— Nu cred că am înțeles. Spune cu o voce înceată.

— Chiar nu-mi pasă, vei suporta aşa zise consecințe, spun formând ghilimelele cu degetele, dar vei fi bine, cred, iar dacă nu, ei bine, nu e treaba mea. Spun pe un ton rece.

Se uită în gol fără să spună nimic.

— Mai ai ceva de spus? Spun spărgând liniştea.

Îşi clatină capul dezaprobator.

— Atunci lasă-mă singură.

— Dar..

— Tuffy, am zis ceva. Spun încleştindu-mi dinții.

Se ridică şi pleacă.

N-aveam chef de ea. Nu înțeleg cum naiba am fost de acord să o ajut? De ea mai am nevoie pe cap..

Privesc tavanul alb al salonului, e atât de simplu, atât de enervant.
Totul miroase a medicamente, iar eu nu suport medicamentele.
Camera asta îmi dă un sentiment atât de ciudat, o stare atât de tristă, mă lasă fără speranță, fără nimic, nu c-aş avea eu nu ştiu ce speranțe.

Deja m-am săturat de locul ăsta.

Gândurile mi-au fost ucise, odată cu liniştea, de către uşa salonului care s-a deschis.

Intră o asistentă cu o fată, care părea să-mi semene, pur şi simplu.

Ce naiba caută aici?

— Bună ziua, domnişoară Cybill! Spune asistenta. Ea este Deniz, va fi colega ta de salon un timp. Continuă femeia.

— Iar eu de ce aflu doar acum? Întreb dezinteresată.

— E vreo problemă? Spune asistenta cu o oarecare temere în voce.

— Poate voiam să stau singură, spun înălțând o sprânceană, nu să împart salonul cu altă pițipoancă, continui îndreptându-mi privirea spre aşa zisa Deniz, într-un mod subtil.

Bruneta îmi aruncă o privire usturătoare şi se aşează pe un pat alăturat.

— De parcă eu aş vrea să stau cu tine. Mormăie ea în şoaptă.

Asistenta îşi drege glasul.

— Domnişoarelor, nu vă contraziceți, începe ea luând o scurtă pauză, nu se întâmplă nimic dacă veți sta împreună, continuă.

Îmi dau ochii peste cap iar aceasta părăseşte salonul.

Am stat aşa un timp, nu ne priveam, nu ne vorbeam.
Tipa aceasta stătea într-un mic colț, i se auzea respirația agitată, îşi mai dădea câteodată cu mâna prin păr, iar după continua să se uite în gol.
Acum salonul ăsta a devenit cu mult mai penal, plictisitor.. Ce n-aş da eu să merg acasă ?
Decid ca în cele din urmă să sparg urletul liniştii care ne-a curpins.

— Care-i povestea ta ? O întreb direct.

Mă priveşte nespunând nimic, stătea acolo şi mă privea.. Am putut să-i observ o sclipire în ochi, o sclipire pe care n-am mai văzut-o de ceva timp, o sclipire care inspira... frica.

Ce-o fi pățit tipa asta ? Acum chiar sunt curioasă.

— Ai de gând să stai acolo şi să mă priveşti, sau vei spune ceva ?

— Îmi.. Îmi pare rău, spune în cele din urmă, nu.. nu am nimic, jur, sunt perfect bine. Spune agitându-se.

— Stai, ce ? Întreb eu confuză.

— Jur, jur că nu am nimic, spune strângându-şi părul, sunt perfect normală.

— Eşti bine ? Întreb pe un ton rece.

— Da, sunt bine, su..sunt bine, nu sunt aşa cum spun ei. Spune trăgându-şi picioarele la piept şi clătinându-se în față şi în spate.

— Cine sunt ei ?

— Oamenii, mai ales doctorii. Spune pe un ton ceva mai calm.

— Cum spun că eşti ? Mă interesez eu repede, arzând de curiozitate.

— Nebună, spun că sunt nebună, dar nu am nimic, jur, spune agitându-se iar, nu am nimic, absolut nimic.

Ochii ei înfricoşați, glasul ei tremurat, felul în care vorbea, toate astea îmi dădeau un fior pe şira spinării.

Ok.. tipa asta chiar e nebună.. Dar de ce ? Ce s-a-ntâmplat cu ea ?

— Calmează-te, încep eu să îi spun, eu nu sunt ca şi ei, continui, ce ţi s-a întâmplat ?

— Cum adică ce mi s-a întâmplat ? Ah.. ah, de ce sunt aşa ? Mă întreabă afişând un zâmbet atât de înfricoşător şi începând să se clatine tot mai tare, pentru că ei m-au făcut să fiu aşa.. Am fost dusă la un spital de nebuni, neavând nimic, eram perfect normală, spune calmându-se foarte puţin, nu aveam absolut nimic, dar nimeni nu mă credea şi nu înțelegeam de ce, nu înțelegeam de ce am fost dusă acolo.. Eram confuză, nu ştiam ce caut acolo, nu ştiam ce urma să-mi facă, spune agitându-se iar, nu ştiam că voi trece prin ceea ce am trecut...

— Prin ce ai trecut ? O întrerup eu, vrând să aflu cât mai repede.

— Prin..mii şi mii de injecții. Îmi făceau injecții până când intram în comă, tremuram, salivam, plângeam, țipam, dar era în zadar, nimeni nu m-ar fi ajutat.. Pentru că toți îi credeau pe ei, toți credeau că sunt nebună. Mă trezeam din comă şi totul o lua de la capăt, a fost Iadul pe Pământ. Poate că.. toate chestiile astea, m-au făcut să înnebunesc cu adevărat în cele din urmă. Spune în continuare agitată prin suspine.

— Calmează-te, acum nu mai eşti acolo, nu te mai agita. Cum ai ajuns aici ? La spital ? Întreb.

— Am reuşit să fug de acolo, răspunde repede, eram slăbită, abia mă țineam pe picioare din cauza injecțiilor, nu îmi simt nici acum picioarele. Am ajuns la o stradă, m-am băgat în fața maşinii din cauza oboselii pe care mi-a provocat-o substanța cu ce am fost injectată.. Norocul meu a fost că şoferul a reuşit să frâneze, astfel, am ieşit fără răni, doar câteva cicatrici, spune întorcându-se cu spatele la mine, dezgolindu-l ca să-i pot abserva cicatriciile proaspete.

— Crezi că vor veni după tine ?

— Nu, spune clătinând repede din cap, nu, nu le pasă de cei care pleacă, ori că sunt sau nu nebuni.

— De ce te credeau nebună ?

— Pentru că am fost acuzată pe nedrept.. Mama mea.. A reuşit să-i facă pe toți să creada asta închinzându-mă în casă, spunând că am înnebunit, iar oamenii au crezut şi au sunat la un spital de nebuni.. Am ajuns aşa doar din cauza mamei mele, chiar dacă această ființă, pentru mine nu mai există.

— Înțeleg perfect ce spui.

Îmi aruncă o privire care nu exprima nimic.

— Dar tu ? Care e povestea ta ?

— Fă-te comodă.