Cybill

Capitolul IX : "Cine sunt ei?"

Mă privea nedumerită, dar nu-mi prea păsa de asta, va înțelege totul când voi părăsi acest spital.

Ușa salonului s-a deschis, iar prezența care a intrat pe ea, nu m-a prea încântat.

— Ți-am luat ceva mai consistent. Spune Bryan și-mi pune niște pungi în brațe.

— Nu cred cã aveam nevoie.

— Nu cred că ești prea încântată de mâncarea din spital.

— Nu muream, totuși. Răspund sarcastică.

Se așează pe scaun și îl trage mai aproape de pat.

— Pleacã. Spun.

— Nu. Îmi rãspunde fără ezitare.

— Prezența ta mă enervează.

— Ți-am spus că trebuie să te obișnuiești. Spune simplu.

N-am mai spus nimic și mi-am întrebtat privirea într-un mod 'elegant' către Tuffy, dacă o mai pot numi așa.
Era atât de diferită, dar totuși, îmi place mai mult asa, n-aș fi crezut că voi avea s-o văd astfel.

Bryan stătea și mă privea, iar eu m-am săturat de asta.
În tot salonul se auzi respirația lui intensă și puțin agitată.

De ce naiba nu pleci?

Ușa salonului s-a deschis și pe ea intraseră două siluete.

Era o femeie brunetă, cu niște ochi căprui, atât de frumoși, de o înălțime nu foarte mare, dar nici foarte mică.
Avea niște buze, cât și nasul foarte bine structurate.

Împreunã cu ea intră și un bărbat cu un corp destul de frumos pentru vârsta lui, presupun că are în jur de patruzeci sau patruzeci și cinci de ani.
Avea niște ochi albaștri și păr brunet, probabil era soțul respectivei femei.

Se potriveau.

Cine sunt ei?

Sunt scoasãlă din gândurile mele de către vocea slaba a lui Deniz:

— Mama! Spune și îi aruncă o privire strălucitoare, tata! Continua aceasta îndreptându-și privirea către el cu aceeași sclipire în ochi.

Mama ? Tata ?

Un sentiment de tristețe m-a cuprins inevitabil, cred cã asta este. Atunci când ai o emoție în stomac, când simți că ți-ar veni să plângi, chiar dacă nu poți s-o faci, când ai impresia că nimic din jurul tău nu contează, e tristețe, nu ?

Mă bucur pentru ea, mă bucur că are o familie, apreciez faptul că au rămas o familie unită.
Eu, cred că pot spune că n-am avut vreodată o familie. Normal, ai mei mi-au dat viață, dar totul s-a simțit ca și cum nu m-a crescut nimeni.

A trebuit să trec prin toate singură, n-am avut pe cineva care să mă sprijine, n-am avut pe cineva cu care să vorbesc, n-a fost nimeni lângã mine, am fost singură mereu, a trebuit să îndur totul de una singură, a trebuit să trec peste obstacole singură; nu am avut niciodată pe nimeni care, atunci când plângeam, să mă mângâie pe creștetul capului și să-mi spună că totul va fi bine, n-am avut pe cineva care să-mi bandajeze rănile când cădeam, n-am avut pe nimeni care să-mi citească, sau să-mi cânte ceva înainte de culcare, n-am avut pe nimeni care să-mi sărute obrazul fără motiv, doar pentru a mă simți mai bine și din simplă iubire.

La dracu', am fost mereu singură.

Am dat cu pumpul în pat în momentul în care toate s-au năvălit pe mine.

Da, probabil că sunt invidioasã pe Deniz, sunt invidioasã pe ceva ce mi-am dorit întotdeauna să am, dar pentru mine n-a fost posibil, sunt indivioasă pentru sufletul pe care l-am pierdut din cauză că nu am primit ce mi-am dorit.

La naiba, chiar atât de multe mi-am dorit, mi-am dorit nenorocita aia de iubire de la părinți, atât de mult am cerut ?

Nu cred cã destinul a ținut vreodată cu mine.

Sunt chiar atât de rea ? Chiar merit asta ? Adică.. Știu că nu-mi pasă de nimeni și nimic, nu pun preț sau suflet pe și în nimic, dar datorită cui am ajuns asa până la urmă ? Cine e de vină ? Aici n-a mai fost vina mea.

Sunt scoasã din gândurile mele de cãtre o voce liniștită :

— Ce mi-ai lipsit! Spune mama lui Deniz.

— Și voi mie! Spune fata cu lacrimi în ochi.

Deşi, datorită mamei ei a ajuns la acel spital de nebuni, a iertat-o, atât de uşor.. Cum a reuşit să facă asta?
Este mama ei, într-adevăr, dar i-a făcut mult rău.
Nu cred că voi înțelege asta vreodată. Oare asta e iubirea pe care, copiii, în mod normal, o au pentru părinții lor?

— Cum a fost ? Unde ai fost ? Unde ai dispărut ? Ne-am fãcut atâtea griji. Nu credeam c-o sã te mai vedem vreodată, spune femeia întristându-se, după ce echipajele de la poliție te-au căutat în jur de o lună și n-am avut niciun semn, credeam că totul e pierdut, continuă ea începând sã plângă.

Da..Sigur, ți-ai mai făcut griji pentru fata pe care TU ai băgat-o într-un spital de nebuni?

Din păcate, n-am spus-o cu voce tare.

— Calmeazã-te, spune Deniz luându-o-n brațe, totul e bine, continuă, sunt aici și sunt bine.

Femeia îi aruncă un zâmbet senin, ca și cum i s-a luat o povară de pe suflet.

— Tati! Spune ea luându-l în brațe și pe acesta.

M-am sãturat de aceste dulcegării, jur.

— Ne-ai lipsit atât de mult.

În regulă, trebuie să plec de aici, nu mai pot sta în locul ãsta, simt că o iau razna.

Mă ridic cu greu din pat și stau puțin în picioare pentru a-mi aduna forțele să mă mișc.

— Ce crezi că faci?

— Nu mai rezist să stau aici.

— Unde mergi? Mã întreabã Bryan.

— Merg și eu pânã la baie, papițoiule, lasă-mă.

Merg privind pereții atât de albi și parcă fără viață, fără speranță..

Ies afară. Cred că era cam evident că nu voi merge la baie.

Privesc cerul, e atât de senin, pașnic, liber..

Chiar ș-așa, sunt liberã.. Dar de ce nu mă simt așa ? De ce nu simt asta ?

Stau întinsă pe iarbă, nu știu la ce mă gândesc, sau dacă mă gândesc la ceva.
E ciudat, mă simt ciudat de când au apărut părinții ei.
Am auzit niște pași, îmi îndrept privirea către zgomot și-l observ pe Bryan.

Omul ăsta nu mă poate lăsa în pace ? E mai rău decât o lipitoare, sau o gumă proaspătă lipită de talpa unui papuc.

Se așează lângă mine.
Doar stă și mă privește, nu-mi spune nimic. Îi țin privirea foarte ușor. Are, într-adevăr o privire intimidantă, dar nu pentru mine.

— Tu crezi măcar în iubirea adevărată ? Mă întreabă în cele din urmă.

De ce îmi tot pune întrebări deastea ?

— Nu. Răspund simplu aprinzându-mi o țigară.

— De ce ? Întreabă cu o voce înceatã.

— Vezi tu, spun în timp ce mă uit la țigara din mâna mea, așa e și cu iubirea, spun arătând către țigară, totul începe de la o scânteie și continuă cu focul, după totul se transformă în scrum. E ca o țigară, nu ține la nesfârșit, iar dragostea nu e cât crezi, ci cât suferi. Spun c-o voce plictisită.

— Cred c-am înțeles.

— Sper și eu, păpușel.