Inheritos 2

3. Nebuna sau nu?

   -Hei, somnoroşilor, este amiază! Aveţi de gând să vă treziţi să mâncaţi şi voi ceva? Aud vocea mamei care strigă la noi din uşă.

    -Da, venim imediat! Picioarele îmi sunt amorţite şi tot corpul îmi este amorţit. Dar când deschid ochii şi mă ridic, îmi dau seama de ce. Tomas, Sofia si Blacky, toţi dorm în jurul meu. Nu m-am putut mişca de ei. Neaţa somnoroşilor veniţi la mine! Toţi se trezesc şi încep să se întindă şi sar pe mine, dându-mi fiecare câte un pupic în felul lor.

    -Dacă chiar voiai pupici puteai să mă rogi pe mine! Nu lăsam atâta salivă pe faţa ta! Îmi iau perna şi o arunc spre Ben, nimerindu-l fix în faţă. Hei, vrei bătaie cu perne? Ia perna şi o aruncă înapoi.

    Începem o bătaie cu perne, căinii sar să prindă de ele. Defapt, ei cred că ne jucăm cu ei şi nu între noi.

    Am obosit. Ben iese din cameră şi mă lasă să mă îmbrac. Îmi deschid dulapul. Măcar am aceleaşi gusturi în amândouă vieţile. Îmi iau un tricou maro şi nişte jeansi negri, părul mi-l las desfăcut şi cobor jos să mănânc.

    -Cum te simţi? Ai dormit bine?

    -Da, foarte bine! Crezi că aş putea să ies azi la o plimbare?

    Mama nu a raspuns, a stat doar şi a început să îşi învârtă lingura în supă.

    -Kira, nu crezi că ar fi mai bine să iei o pauză, să stai puţin în casă?

    -Nu o să se întâmple nimic dacă ies la o plimbare.

    -Aşa ai spus şi atunci.

    -Mamă...

    -Nu!

    -Crezi că dacă stau în casă nu o să mi se întâmple nimic rău? Vreau să ies, am stat destul pe un pat de spital, am nevoie de aer.

    -O să ieşi destul. Am vorbit cu directorul şi cu profesorii tăi, te poţi întoarce de luni la şcoală.

    -Asta este o veste bună! A zis Ben, înfulecând aproape toată mâncarea de pe masă.

    -Da, este o veste bună, dar vreau să îmi cunosc prietenii, vreau să ies la o plimbare, să văd oraşul.

    -Vreau să te protejez Kira, nu vreau să mai păţeşti nimic!

    -Dacă mă ţi închisă în casă, nu rezolvi nimic. Nu mă poţi proteja de toate, cum nu m-ai putut proteja nici de accident. Toate se întâmplă cu un motiv. Dacă este să păţesc ceva o să păţesc oricum, fie că stau închisă în camera mea, fie că ies la o plimbare. Văd lacrimile din ochii mamei care stau să cadă, îmi dau seama că nu trebuia să reacţionez aşa, dar totuşi am dreptate. Îmi pare rău, nu trebuia să zic asta!

    - Bine, poţi ieşi, dar fără maşini şi fără alcool.

    -Promit!

    -Şi fără ţigări!

    -Dar nu fumez, adică cel puţin acum, întelegi ce vreau să zic nu?

    -Dada, înţeleg ce vrei să zici. Acum termină din farfurie.

    Termin de mâncat, o ajut pe mama să spele vasele şi apoi mă duc să fac un duş. Apa este atât de fierbinte. Prin minte îmi trec o grămadă de imagini: eu şi Marko la lac în noaptea în care m-a salvat, Dalia când râdea, Nikolay când se juca cu crenguţa aceea pe faţa mea, noaptea în care eu şi Ivan am petrecut-o în acea căsuţă. Nici măcar nu ştiu dacă ei există în realitatea asta şi eu totuşi mă gândesc la ei, îmi este dor de ei...îmi este dor de viaţa aceea. Şi aici am prieteni, care mă iubesc şi tin la mine, am o mamă minunată care îşi face griji pentru mine şi încearcă să mă protejeze şi nimic nu mă poate bucura mai mult decât faptul că am o mamă. Asta este cea mai bună parte, dar simt lipsa acţiunii de care aveam parte în fiecare zi. Oare chiar aşa să fie, oare chiar totul a fost un vis?