Inheritos 2

Trei vrajitoare

Miranda este pe cale să cedeze, este obosită și nu mai este în stare să se apere. Un suflu rece de aer mă izbește de tulpina unui copac, iar în momentul când deschid ochii Miranda a dispărut.

Cad în genunchi și încerc să îmi reglez respirația. Mâinile mele sunt arse și tot corpul mă doare. Scutul ce îi ține în siguranță pe prietenii mei dispare. Îi văd cum aleargă spre mine, dar nu apuc să zic nimic, durerile mă fac să mă prăbușesc.

În lumea asta există o grămadă de dureri. Cele provocate de diferite boli, cele provocate de arsuri, de lovituri, durerile sufletești, cele emoționale și psihice. Cred că mulți am experimentat cel puțin una dintre aceste dureri, dar în acest moment parcă am toate durerile posibile. Mă doare sufletul ca atunci când marea mea iubire s-a despărțit de mine sau a murit, fiecare părticică a corpului se zbate pentru supraviețuire ca și cum as avea cancer în tot corpul, capul stă să îmi explodeze de parcă sunt ieșită de la nebuni, e groaznic. Fiecare os parcă îmi este rupt în bucățele și totul dispare încet, încet din raza mea vizuală.

Perspectiva Angorei.

Durerea nu se resimte doar asupra Kirei, ci și a noastră. Un suflu imens se năpustește asupra mea și a lui Cleo. Încercăm să rezistăm amândouă, mâinile noastre sunt bine strânse una de alta, dar știm clar că nu are nici un rost să ne împotrivim. Kira și-a luat decizia, acea de a folosi magia lunii negre și știm toate trei ce înseamnă asta.

Mă uit atentă la Cleo, iar ea înțelege clar ce vreau să îi transmit. Poate nu avem nici o șansă și poate în acest moment ne vom pierde pentru totdeauna, dar merită să încercăm. Mâinile noastre se desprind una de cealaltă în aceași secundă. Suntem aruncate într-un fel de vortex ciudat, care ne arde și ne îngheață în același timp. Simt izbitura, simt cum sunt aruncată afară și izbită de pământ. Tot trupul mă doare și încerc să deschid ochii. O văd pe Cleo lângă mine încă nemișcată. Mă ridic și încerc să ajung la ea. Propriul corp abia răspunde la comenzi. Se vede că nu mi-am mai folosit mușchii de câteva sute de ani. Ajung lângă ea și o prind de mâini. Este rece, foarte rece. Nu îi simt pulsul, nu se mișcă.

-Haide Cleo, te rog trezește-te!

Nimic. Nu poate să îmi facă asta. Știu că nu o suportam, dar după ce am aflat adevărul, am început să o accept, să o iert și să mă iert pe mine pentru greșeala făcută.

-Hei! Nu vă mai uitați așa la noi și faceți ceva. Privirile prietenilor Kirei sunt șocate, extrem de șocate.

Le ia câteva secunde să se dezmeticească și apoi toți fug spre noi. Marko se așează în genunchi lângă Cleo și încearcă să o resusciteze. Ceva ud și fierbinte începe să îmi acopere fața, îmi ia câteva secunde să realizez că defapt plâng.

Timpul trece, iar Cleo este încă nemișcată.

-Lasă-mă să încerc eu. Se aude vocea epuizată e Kirei. Am uitat complet de ea.

Marko se dă la o parte, Kira își pune mâinile deasupra inimii lui Cleo și începe să recite ceva. Nu aud ce, dar văd cum i se mișcă buzele, este concentrată, dar nu știu câtă putere a mai rămas în ea. O lumină verde-galbenă iese parcă din mâinile ei și o acoperă în întregime pe Cleo, dar nu dureaza mult și dispare.

Cleo începe să respire și deschide ochii. În acel moment Kira se prăbușește la pământ extenuată, iar eu sar și o îmbrățișez pe Cleo.

-Am crezut că te-am pierdut vrăjitoare nebună.

-Și eu mă bucur să te vad Angora, vie și în carne și oase.

Râd și plâng în același timp. O ajut pe Cleo să se ridice.