Inheritos 2

֎1. Am visat! Nimic nu a fost real ҉

    Capul îmi bubuie de durere, nu aud bine ce se vorbeşte în jurul meu, ci doar un bâzâit enervant. Ah, gâtul îmi este atât de uscat, mor de sete, parcă nu am mai băut apă de o veşnicie. Oare chiar aşa tare m-am lovit de piatra aia când m-am împiedicat ca o idioată, când am ajuns în peşteră? Mă simt obosită şi parcă aş mai dormi puţin. Mă simt înţepenită şi amorţită, încep să mă foiesc, să îmi găsesc locul.

   -S-a trezit?!

    Aud vocea unei femei că întreabă, dar singura fată care mai era în peşteră era Dalia şi ei sigur i-aş recunoaste vocea. Deschid brusc ochii, nu mă aflu în peşteră, totul este alb, am murit? Nu se poate să fii murit şi ăsta să fie Raiul. Nu poţi muri de la o lovitură la cap nu?

   -Hei, Kira, trezeşte-te scumpo! Oh, Doamne, s-a trezit! Femeia începe să plângă şi mă mângâie pe cap. Habar nu am ce se întâmplă. Du-te şi anunţă-l pe doctor. S-a trezit! Doctor!? Ce doctor!? Ce naiba s-a întâmplat!?

    Atât de tare m-am lovit, încât să stau inconştientă, în timp ce restul au citit toate cărţiile alea şi am şi plecat de acolo şi am fost adusă la un spital? Asta este o nebunie!

   Încă nu îmi pot ţine ochii bine deschişi, lumina asta mă orbeşte, aud tot mai multe voci în jurul meu, care strigă de fericire, imi dau seama că se bucură, dar habar nu am de ce.

   -S-a trezit de mult?

   -De câteva minute.

   -Te rog, ajută-mă să o ridic! Simt cum cineva mă întoarce pe spate şi apoi patul meu începe să se ridice.

   Ochii mei încep să se obişnuiască tot mai mult cu lumina. Într-un final reuşesc să îmi deschid ochii. O gramadă de oameni, necunoscuţi... Ceee se întâââmplăăăă? Un bărbat în halat alb se apropie de mine şi vrea să se uite cu o lumină în ochii mei.

   -Ce naiba faci? Sunt bine!

   -Kira, trebuie să te consult, să mă asigur că totul este bine. Bine că măcar îmi ştiu numele, dar pe oamenii ăştia habar nu am cum îi cheamă.

   -O să îi mai facem câteva analize să ne asigurăm că este bine, plus câteva radiografii. Dacă totul iese bine o puteţi lua acasă, a stat mult timp în spital.

   -Cum adică acasă? Staţi aşa, cred că este o greşeală. Domnule doctor, habar nu am cine sunt oamenii ăştia, nu i-am văzut în viaţa mea, ştiu doar că ultima dată când am fost trează eram cu prietenii mei, cu fratele meu...

   -Fratele tău? Zice femeia pe care am văzut-o când am deschis ochii. Este micută de statură, cu părul castaniu şi ochii albaştrii.

   -Unde este Ivan? Vreau să vorbesc cu Ivan acum! Încerc să îl caut cu privirea, dar nici urmă de el.

   -Cine este Ivan?

   -Ivan este fratele meu. Şi tu cine esti şi de ce îmi tot pui atâtea întrebări?

   Femeia începe să plângă, iar un bărbat înalt, cu mustaţă, cu părul creţ, dar cu chelie pe mijloc o ia în braţe. Oamenii ăştia sunt ciudaţi rău!

    -Tu nu ai nici un frate, Kira! Îmi spune bărbatul acela.

   - Nu ştiu cine sunteţi, dar vreau să plec cât mai repede de aici, vreau să îmi văd prietenii şi cred că sunt destul de îngrijoraţi pentru mine. Îmi smulg perfuziile şi încerc să mă dau jos din pat, dar doctorul mă opreşte. Încerc să îl împing, dar nu am forţă, unde îmi este forţa? Nu, nu se poate întâmpla asta! Mă concentrez pe doctor şi încerc să intru în mintea lui, dar nu se întâmplă nimic. Mi-am pierdut puterile!!! Aşa ceva nu se poate întâmpla, i-am abandonat...mi-am abandonat prietenii! Ce s-a întâmplat acolo în peşteră? Încep să urlu şi să mă zbat, să plâng, mă simt atât de...ce am făcut!?