Inheritos 2

14. Incertitudine

     -Uite ce este, cred că mai avem o noapte să ne gândim. Ivan nu mai putem sta foarte mult, ar trebui să ne întoarcem. Mâine noapte am putea veni din nou, aşa că până atunci toată lumea trebuie să vină cu cea mai bună idee.

    -Ai dreptate Nikolay, s-a făcut cam tarziu. Voi mâine aveţi şcoală şi noi la fel. Ivan se apropie de mine şi mă ia în braţe. Ai grijă de tine surioară, ai grijă la Magy şi vezi ce faci dacă mai trece pe acolo Matei cu Miranda. Te rog din tot suflet ai grijă de tine, dacă se întâmplă ceva mă anunţi, o să fiu lângă tine mai repede decât crezi. Ivan mă sărută pe frunte şi se dă la o parte.

    -Vino aici verişoaro. Îmi lipseşti atât de mult. Îmi este dor să mă trezesc şi să îţi văd faţa. Dalia vine şi mă strânge şi ea în braţe. Apoi se dă şi ea la o parte, dar nu cred că Marko va face la fel.

    Marko trece pe lângă mine, fără ca măcar să mă privească. Inima mi se sparge în mii de bucăţele, iar lacrimile mi se strâng din nou în ochi.

     -Ivan să mă anunţi când ajungeţi, vreau să dorm liniştită.

     -O să te anunţ. Haideţi să mergem.

     Coborâm toţi, mă uit pe geam să mă asigur că nu este nimeni, apoi deschid uşa. Ivan pleacă primul, urmat de Dalia şi Marko. Înainte să plece, Nikolay se întoarce spre mine şi mă ia în braţe.

     -Vreau să vorbesc cu tine în seara asta, crezi că se poate?

     -Da. Fără să îmi dau seama, îmi pun şi eu mâinile în jurul lui şi îndes capul în pieptul lui. Hai fugi! Nikolay fuge, pentru a-i ajunge pe ceilalţi, dar nu înainte să mai întoarcă odată privirea.

      Închid uşa, o încui, apoi îmi dau drumul lângă ea bufnind în plâns. Bogdan se aşează lângă mine şi mă ia în braţe.

     -Cred că era şi timpul să te descarci...

     -Nu mai sunt sigură de nimic, Bogdan. Nu mai ştiu ce vreau, nu mai ştiu ce simt, nu ştiu ce să mai fac. Îmi este atât de greu să ţin în mine tot.

     -Ştiu că îţi este greu, dar toate acestea ţi-au fost date cu un motiv. Destinul tău a fost scris, iar cine l-a scris ştia că poţi face faţă.

     -La naiba cu destinul, nu cred în aşa ceva.

     -Cred că nu este momentul potrivit să avem discuţii filozofice în seara asta. Hai să mergem   sus, amândoi avem nevoie de somn.

     Mă ridic, îmi şterg lacrimile şi mă îndrept spre camera mea.

     -Şti ce nu înţeleg? Când Ivan, Nikolay, Dalia şi-au recuperat amintirile, toţi au fost surprinşi, nu  ştiau cum să reacţioneze sau pur şi simplu au fost şocaţi. Nu doar amintirile au revenit, ci şi toate sentimentele ce le-au avut înainte ca Miranda să le şteargă memoria, dar la Marko a fost diferit. Nu a reacţionat nici cum. Adică m-aş fi aşteptat la asta dacă i-ar fi revenit doar amintirile, dar cu sentimentele cum rămâne. Nu a simţit acum iar tot ce a simţit înainte pentru mine? Nu ne-a simţit emoţia prima dată când ne-am sărutat, când m-a salvat prima dată, când am dormit în cort amândoi în Munţii Altai, nu a simţit toate acele sentimente care ne-au unit? Şi mai este şi acea parte când talismanul crează legătura cu vrăjitoarea. Asta înseamnă că legătura mea cu Marko este mai puternică decât am crezut, defapt legătura lui cu mine este mult mai puternică decât mi-am imaginat vreodată. El a creat legătura dintre mine şi el, iar acum simt că acea legătură nu mai există, pentru că el a distrus-o sau pentru că nu vrea să o accepte şi nu pot risca să mă mai transform în vrăjitoare. Chiar dacă Angora s-a potolit, ai auzit ce a spus Dalia, emoţiile ce le am în timpul unei bătălii, alimentează puterea din mine, iar asta poate fi de rău dacă nu am talismanul cu mine, care să îmi arate cum pot câştiga şi cum pot lupta fără a-mi arăta emoţiile, slăbiciunile.