Australia:Decision for life

-13-

-Nu-mi vine să cred... spun și mă învârt în sus și în jos. 

-Calmează-te, nu poate fi așa rău... Adică, ce scria acolo? spune Calum.

-Ce scria?! Spunea efectiv cât de mult mă iubește, era foarte sentimental, parcă nu era el. Nu m-am putut opri din plâns pentru două ore.

-Gata, te rog, liniștește-te. zice și Ash dar este întrerupt de o voce masculină care țipa:

-Vă rog, salvați-o! Mamă, te rog! Nu, nu, e vina mea! țipă Brian.

-Facem tot ce putem, domnule Tomson. zice asistenta și trece pe lângă noi. Mama lui era intubată și plină de vânătăi.

-Emma... ce faci aici? spune disperat Brian, iar Mike se ridică, la fel și Calum, iar Ash își trosnește degetele. Le fac semn cu mâna să se calmeze, iar ei acceptă și renunță la planul lor de a sări pe Brian.

-Ce cauți tu aici? Pentru că la mine este clar, știi mai bine decât oricine de ce sunt aici.

-Nu este vina mea.

-Nu? Serios? 

-Ok, poate este... 

-Hai nu zău! zic ironic.

-Mama e așa... pentru că niște bărbați au bătut-o. M-am pus cu ei și s-a răzbunat...

-Ce să vezi! Se întoarce roata.

-Mă iei peste picior?

-Eu? Niciodată. Este ironic cum soarta se ocupă și de cei răi și ipocriți.

-Asta nu pricep...

-Ești un nemernic. Din vina ta și a glumelor tale se ajunge aici. Luke e aici din cauza ta. Vei plăti pentru asta. Meriți ce primești. Da, regret ce a pățit mama ta, dar nu regret că suferi. Să simți și tu suferința și durerea pe care de două luni și un pic o simt eu zilnic. Acum plătești pentru faptele tale. Asta e karma. spun și mă apucă un râs anormal.

-Iar acum, ce ar fi să-ți miști fundul de aici înainte să-ți mut eu nasul? spune Ash cu un rânjet de maniac pe față.

-Dispari Brian. Pleacă naibii din viața mea, deja m-ai rănit destul. zic și intru în salonul lui Luke.

-Of, Luke... sper că mă auzi... Te iubesc. Poate am fost o mare idioată că nu m-am purtat frumos cu tine în ultimele zile înainte de... ei bine... știi tu... înainte să ajungi așa. Dar te iubesc atât de mult, Lucas. Apoi mi-am pus capul pe pieptul lui și am adormit, lăsând bătăile slabe ale inimii sale să mă ducă departe de lumea asta nenorocită în care trăim.

*noiembrie*

~Stăteam cu capul pe pieptul lui Luke, când, dintr-o dată, aparatele au început să bipăie alarmant.

-Luke? zic și simt cum ochii încep să-mi lăcrimeze. 

-Dați-vă la o parte! spune o asistentă și începe să-l resusciteze pe Luke.

Aparetele continuau să bipăie și mulți medici intrau în salon. Băieții se uitau disperați, cerând ajutor, iar Mike mă ținea în brațe strâns. Mia și Kara plângeau, iar Zoey nu putea să privească scena din fața ei.

-Faceți ceva! țipă Calum nervos și cu vocea tremurândă. 

-Adimistrează-i 5 mg!  Aduceți defibrilatorul! țipă un medic.

-Luke! Nu pleca, te rog. țip și Mike mă ține strâns. Încerc să mă zbat, să ajung la el, dar văd cum toți se dau la o parte.

-Încarcă-l! La semnalul meu! 3... 2... 1... Acum! zice medicul de mai devreme și începe să folosească defibrilatorul. După încă trei manevre, Luke nu dă niciun semn. Corpul lui se mișcă o dată cu șocurile trimise de aparat, dar nimic.