Australia:Decision for life

-16-

Emma POV

-Emma? Emma. spune cineva și mă ridic țipând. Eram transpirată și mă uitam la perete dar am simțit o mână pe spate. Am sărit în brațele lui Luke și mă bucuram că e aici.

-Totul e bine. Sunt aici. Ai avut doar un coșmar. spune și mă mângâie ușor pe păr.

Respiram greu și Luke a spus că merge să-mi aducă un pahar cu apă. M-a sărutat pe frunte și a plecat, lăsându-mă singură. Deja trecuseră câteva zile și Luke nu mai avea ghips, doar un bandaj mai rezistent ca să fim siguri că brațul lui se va vindeca bine. Era 2:30 dimineața și stăteam ghemuită cu pătura peste genunchi. Încă părea ireal că nu mă mai trezesc singură într-o cameră goală. 

-Jur că o să sparg piatra asta. zice Luke și mă face să chicotesc. Uite. continuă și îmi întinde paharul.

-Mulțumesc. E ciudat.

-Ce anume?

-Să te văd aici. După atâta timp pare ireal.

-Eu și piatra mea suntem foarte reali. spune zâmbind și își ridică brațul.

-Vino aici. îi spun și el imediat vine în pat. Și-a lipit buzele de ale mele și mi-am băgat mâna în părul lui, ciufulindu-i-l. El a zâmbit și îi simțeam parfumul mentolat care îmi invada simțurile. 

-La naiba. spune și nu am realizat că îl lovisem la mână.

-Îmi pare așa rău. spun și el se întinde pe spate, cu ochii închiși de durere. 

-E ok, nu e vina ta. 

-Ba este, iartă-mă. Cred că ar trebui să stau pe canapea până ți se mai vindecă rănile. 

-Nu te rog. Stai cu mine. zice și îmi ia mâna, ducând-o la pieptul său.

Cât timp a adormit, am stat cu el. M-am ridicat ușor și am scos o pătură și o pernă din dulap, ieșind ușor din cameră. Am așezat pe pat lenjeria și am mers în bucătărie să caut ceva de mâncare. Apoi am primit un mesaj. *Cine naiba mă caută la 3 dimineața?* M-am uitat pe ecran și am văzut mesajul:

Uite, îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat, este și vina mea. Poate într-o zi o să mă poți ierta.-Brian

Am oftat și voiam să-l ignor, dar i-am răspuns ca să nu îi mai dau speranțe false.

Brian, vreau să mă lași în pace și să nu te mai bagi în viața mea. Ți-am iertat multe, dar asta a umplut paharul. Chiar nu mai am chef de dramă și de alte porcării. 

Am stins lumina și m-am așezat pe canapea. Nu puteam dormi, aveam prea multe gânduri în cap și multe întrebări la care nu știu dacă voi avea răspuns. Oare o să afle tata că m-am mutat cu Luke? *Sigur.* Și ce o să fac? *O să te porți matur, ai 18 ani, nu-ți pot impune ce să faci acum* Și dacă Luke se va răzgândi? *Cu siguranță. Pământul către Emma, tocmai s-a mutat cu tine.* Dar nu e târziu să plece. Sau oare va sta Luke cu mine până la final? Mi-a venit în minte ziua cu Anul Nou de anul trecut.

*-Și o lași să doarmă la tine sau pe canapea?

-La mine, normal. O să fie ok, nu îi fac nimic. Nu profit de ea în starea asta. 

Amețeala mă făcea să râd, dar oboseala începea să își facă loc. 

-Nu o să te mai las să-mi scapi vreodată, promit. spune el și simt cum începeam să adorm.*

Luke POV

M-am trezit în sfârșit într-o cameră care nu era de spital și când am pus mâna pe partea de pat a Emmei, era goală. M-am ridicat și am gemut ușor. Jur că o să sparg piatra asta sau ce o fi cât de curând, nu-mi pasă că Em o să mă bată, deja nu o mai suport. Aveam o durere în zona abdomenului și simțeam că mor. Mi-am închis ochii și am inspirat adânc, încercând să ignor durerea. Când am putut în sfârșit să mă ridic, am mers în living. Emma stătea pe canapea, înfofolită într-o plapumă destul de subțire. M-am uitat la ea zâmbind și s-a trezit brusc, parcă speriată de ceva anume.