Noua Generaţie | Apocalipsa

Băiatul din ultima bancă

Era odată un băiat. Un băiat care schimba tabloul doar cu simpla lui prezenţa.
Era genul de persoană care ţi-ar fi putut ridica dispoziţia fără ca măcar să ştie că esti trist. Mă rog poate asa a fost până a implinit 8 ani, după deja i s-a născut fratele mai mic. Deja după ce si-a pierdut atenţia, nimic nu a mai fost asa cum trebuia.  I-a venit in minte acel gând care spune ceva gen "ce rost mai are" si totul s-a schimbat odată si pentru totdeauna.

Nu exclud că faza cu naşterea frăţiorului nu l-a schimbat și spre bine. A devenit mai independent, mai cumpătat si in genere s-a mai maturizat un pic, dar ce era mai important și anume personalitatea lui, a dispărut in univers pierdută între galaxii.
Și nu, nu vreau să spun că naşterea unui bebe aduce atâtea neajunsuri, vreau pur și simplu să vă spun că anume acest factor este cel mai important in viaţa acestui copil.

Probabil aţi ghicit ca persoana despre care vă vorbesc este Will, iar calitatea datorită căreia el inca este in viaţa este independenţa.

Când copiii de vârsta lui depindeau 100/100 de părinţi, Will se descurca singur peste tot. Fiecare conflict il rezolva singur,jocurile la calculator și le descarca și instala singur, la terenul de fotbal mergea singur, iar dacă venea acasă cu vreun ochi vânat, păi atunci s-a intamplat anume la ora de sport și din întâmplare.

Temele și le făcea singur, mama voia să-l ajute, insa el insista să facă totul singur.
Will poate nu era cel mai bun elev din clasă, nu învăţa pe note de 10 și 9, dar asta nu însemna că frecventa şcoala degeaba.
Nu răspundea când profesoara intreba clasa din simpla timiditate, dar dacă era întrebat personal păi atunci răspundea parţial corect.

Cel mai rău era că dorinţa de a se afla in centrul atenţiei s-a transformat brusc intr-o fobie.

Avea multe gânduri, visa să crească și să devină cineva important cu care părinţii să se mândrească.

Părinţii, ei au fost cei care mereu il motivau și susţineau. Totuşi William era genul de om care-și arăta adevăratul caracter cu prietenii, iar acasă devenea brusc acel băiat timid care învaţă mai mereu.

Avea gânduri. Nu pot spune că erau toate pozitive, dar ambele il încurcau să adoarmă noaptea.
Dacă avea norocul și-l apucau in timpul zilei, păi atunci le putea alunga cu nişte jocuri video sau poate puţin fotbal, dar dacă o făceau noaptea, nici jocurile de pe telefon, nici fluxul de pe Instagram și nici filmuleţele amuzante de pe Youtube nu-l ajutau.

Avea prieteni destui, însă niciunul căruia să i se atribuie" cel mai bun prieten" .

Dragostea?  Erau fete frumoase in liceu, dar Will cu timiditatea și complexele lui nu și-a putut găsi vreo iubită, asa că a rămas să le privească doar din umbră.

Și nu, nu era vorba că aspectul lui exterior lăsa de dorit, in nici un caz, primise de la o groază de fete întâlniri, mesaje, chiar și poze nud, dar Will strica deobicei totul fără să vrea.

Adică anume intrebarea "Și dacă spune nu?" il speria cel mai mult, de aici și pornea toate problemele.

Când a intalnit-o pe Samantha, el a devenit altul, a simţit că ea merită să se schimbe pentru ea. A mai văzut-o prin şcoală, dar nu e ca și cum ar fi iubit-o la nebunie, adică iubirea nu se rezumă la aceea că imi place aspectul exterior și gata.

In acea zi petrecută cu Samantha in tabără, băiatul a simţit ceva minunat. Era" un prea frumos să fie adevărat" ce l-a captat. Era mai mică, e adevărat, dar și ce?

In acele zile cât a durat apocalipsa, Will nu a simţit emoţiile caracteristice unui om ce se trezeşte in apocalipsă, chiar dacă la început a crezut că se simte mai liber doar pentru că s-a mai pomenit in astfel de scenarii in jocurile video. După ce a dispărut Sam, el a simţit pentru prima oară de când a început apocalipsa-frica.

Chiar dacă alături de prietenii noi părea liniștit, in sinea lui, voia să ţipe cât de tare poate. 

Și nu era vorba că are fobie de zombie. Nu, chiar dacă ar fi fost complet normal, nu. Sutele de filme, jocuri video, cărţi l-a determinat să vadă apocalipsa drept ceva mult prea simplu pentru a-și face griji. In genere ar fi vrut să le reproșeze părinţilor că orele petrecute in The Walking Dead sau The Last of us nu au fost in zadar.

Ah, părinţii, și iar ne întoarcem la ei. Erau tineri și se iubeau atât de tare. S-au cunoscut in liceu, unde ea a și rămas însărcinată cu Will. Să cresti un copil după ce termini liceul este ceva incredibil de curajos, iar Will stia asta, astfel nu trecea zi fără să-și îmbrăţişeze sau sărute mama. O iubea prea mult, iar in clipa in care a început apocalipsa a simţit un gol imens pentru ea, dar și pentru tatăl lui.

El era ceva mai serios, atunci când și-a dat seama că va avea un copil de crescut a trebuit să se maturizeze și să gândească ca un adult in toată firea, chiar dacă avea vreo 18 ani. Astfel încercând să dea tot ce poate ca să-si crească, educe și îmbrace copilul, nu a observat cum s-au scurs 16 ani din viaţa lui fără ca să observe.
Fraţiorul mai mic a încercat întotdeauna să arate cât mai bine in faţa fratelui mai mare. Will, chiar dacă nu a observat, a devenit un model pentru cineva.

Iar când ai oameni atât de frumosi la suflet in jurul tău, oare cum să nu cresti o persoană specială, asa cum este și Will al nostru.

Moștenind cele mai frumose valori, el era pregătit pentru această apocalipsă, iar ca reţeta perfecţionismului să fie atinsă mai trebuie un singur ingredient și anume un scop, iar acum avem și asta.

Samantha, Will vine!