Noua Generaţie | Apocalipsa

Coincidențe plăcute

- Trezește-te, te-am adus aici să mori nu să-mi dormi.

- Lasă-mă în pace, fă ce vrei, nu-mi pasă, vreau să dorm.

- Ăăăă, pare-mi-se nu ai înțeles cine sunt eu.

- Am înțeles, dar nu-mi pasă

- Strigă, încearcă să te eliberezi, scuipă-mă, fă ceva că așa nu e interesant,  cum să primești plăcere când tu vrei să mori, absurd !

Uuuuuuuuuuu Uuuuuuuuuuu Uuuuuu!!!

- Stinge alarma aia afurisită, ți-am spus să faci ce vrei, lasă-mă să dorm !

-Nu striga la mine, mi se pare că ai uitat cine îți este superior în momentul de față. Și pe lângă asta nu am nimic cu alarma asta.

Oribil, totuși trebuie să mă trezesc, alarma într-adevăr nu era provocat de corcitură, venea dinspre marginea orașului. El părea bulversat, nu se așteptase la așa ceva.

- Ia rămâi tu aici, iar eu vin imediat.

- Unde aș putea pleca, sunt legată.

- Ah, da, desigur.

- Idiot...

- Ce-ai spus?

- Nimic.

A plecat grăbit sărind de pe clădire. Stop ! El tocmai a sărit de pe clădire?! Incredibil, silueta lui se observa încă de aici, alerga foarte repede, era ceva într-adevăr inuman. A dispărut printre clădiri în mai puțin de 15 secunde.

Probabil asta e doar o defecțiune de sistem și se va întoarce imediat să-și termine treaba. Parcă nici nu-mi mai pare rău că mor. Am pierdut tot, absolut tot. Și poate când toată șarada asta se va termina, voi reuși în sfârșit să-mi revăd părinții, colegii, pe Will.

Totuși îmi pare rău pentru mama natură. Atâta timp a supraviețuit, 2 războaie cu arme nucleare și bombe din cele mai periculoase au fost duse de omenire și totuși pământul este încă locuibil. A fost locuibil. Cine ar fi crezut că vom fi răpuși tot de noi.

Adică majoritatea teoriilor sfârșitului vieții aveau cauza omul, dar în nici una această cauză reprezenta boala zombielor. Cum am mai spus, niște creaturi proaste.

- Saam !

Mi s-a părut mie sau ?

- Saaaam !

O voce foarte familiară, oare ?

- Samantha !

- Sunt aici !

- Samantha, unde ești !

Desigur, vocea era al lui Will

- Will, sunt aici sus! William!

- Te aud. Unde sus ?

Așa legată m-am apropiat de fereastră chiar lângă cea pe care a sărit corcitura. M-am zbătut din toate forțele să ajung și într-un final lângă fereastră. Will era jos pe stradă se uita în toate părțile ca să mă vadă.

- Will !

- Sam! Te văd, rămâi acolo!

A intrat în clădire alergând și după asta s-a instalat o liniște cutremurătoare. Vântul bătea încet, deja se simțea prezența toamnei. Undeva departe se auzeau niște clopoței.

- Samantha !

- Will! Aici la ultimul etaj!

La un moment dat se auzi un strigăt de zombie și un țipăt, probabil al lui Will.

- Will !

...

- Will !

- Nu mă cheamă Will, s-a auzit o voce din spate.

- Cum ai intrat ?

- Am sărit. Fă, ți-am zis odată că mă cheamă Trixter. Gata, hai să terminăm ce am început.

M-a luat de picioare și a început să mă tragă spre scări. Firește deja știam că Will e în viață, nu mai voiam să mor .

- Dă-mi drumul !

- Uite așa mai merge, a spus el oprindu-se în loc. Vezi că poți dacă vrei, uite acum tortura va fi interesantă și pentru mine și pentru tine.

În timpul ăsta, L-am văzut pe Will cum se apropia de mine. Mergea pe vârfuri ca să nu facă zgomot. Trixter a dat să se întoarcă înapoi cu fața spre scări ,dar l-am întrerupt ca să nu îl vadă pe Will.

- Și... Cum ziceai că te cheamă ?

- Trixter, Trixter, să-mi scriu poate numele pe frunte ca să nu-l uiți. Hai, mai departe...

- Stai ! Ăsta se scrie cu "x" sau cu "cs" , Trixter?

- Ești proastă, Trixter, cu "x"

Will luă o scândură de lângă scară, etajul era probabil în reparație înainte de apocalipsă și se apropia pe vârfuri.

- Cum în genere ți-ar fi putut trece prin cap că se scrie cu "cs" ?

- M-am gândit că...

- Nu , nu te-ai gândit, trebuie să fii foarte prost ca să crezi că... atât a reușit hybridul să zică până Will l-a pocnit cu scândura după cap. A căzut inconștient jos chiar lângă mine.

- Trixter out din joc, te-a doborât Will care se scrie cu doi de "l" .

- Will, ești viu ! Am strigat eu, izbucnind în lacrimi. L-am îmbrățișat atât de tare și nu mai voiam să-i dau drumul. Pentru câteva secunde nu mai vedeam o lume plină de zombie distrusă în totalitate, vedeam o lume luminată în care dragostea învinge întotdeauna. Am uitat de toate suferințele provocate de Ryan. De dorințele mele sinucigașe, de tot. Eram fericită.

- Ți-am spus că nu te voi lăsa singură, nu ?

- Dar cum ?

- Îți voi povesti totul în mașină, acum trebuie să ne grăbim, alarma demult s-a oprit ceea ce înseamnă că zombii se vor întoarce la locurile lor, iar orașul va fi imposibil de străbătut.

- Dezleagă-mă.

- Acum o fac.

- Nu ți-ai găsit vreo prietenă cât timp eram aici.

- Dar, tu, nu ai făcut prostii aici cât erai cu Ryan, glumi Will.

- Am râs și eu fals, încercând cumva să ascund adevărul.

Am ieșit din clădire, ținându-ne de mână și am început să alergăm spre marginea orașului. Pe drum ne-am întâlnit cu ghiciți cine, Ryan, care deja era de-al lor.
Era violet pe față și nu mai putea lega un cuvânt, era zombie.

- Asta e pentru Samantha, strigă Will și-l pocni cu scândura cu care îl lovise și pe Trixter înainte. Asta e pentru Samantha a mea, asta e pentru provizii! Asta e pentru Hummer, asta e pentru Buster , și asta e pentru cele 10 lire pe care nu mi le-ai mai întors.

- Will, gata e mort, hai să mergem.

În ritmul ăsta nu mai ajungem. Deja zombii apăreau de peste tot, eram urmăriți de peste tot, iar noi începeam a obosi. La un moment dat se auzi un claxon de mașină și de pe o stradă alăturată apăru o mașină.

- Se putea și mai devreme să apăreți!

-Chicago e mare, bucură-te că te-am găsit aici. Poți spune că ai avut mare noroc, spuse un băiat cu ochelari poate mai mare decât mine.

- Urcați și hai să părăsim orașul ăsta, a spus o voce de bărbat din față. Trebuie să plecăm acum dacă vreți mai ieșim de aici.

Părăsind orașul, am privit în urmă pentru a vedea Chicago probabil pentru ultima dată și din păcate am observat o siluetă neagră de pe clădirea de lângă spital. Era probabil Trixter care ne urmărea fără să facă o mișcare.

- Acum, ce, o luăm spre aeroport?

-Nu, spuse Will, mergem spre California.