Perfecțiunea în doze mici

Capitolul 2

2. Poate că cioburile nu-s așa rele...

Mă dau jos din mașină trântind portiera cu zgomot și îmi mut picioarele în mijlocul străzii. Îmi trec mâinile prin par disperată, distrugându-mi pieptănătura. De ce trebuia sa fac până tocmai acum?

Răsucesc cheia în contact și turez de câteva ori motorul. Nu se întâmplă nimic. Mai încerc o dată. Din nou nimic. Apoi un sunet se aude în liniștea nopții. Mă sperii. Vine de sub mașină. La următorul gând pielea mi se face de găină și un fior îmi străbate șira spinării. Dacă am omorât vreun animal? Îmi potrivesc picioarele pe covorașul din cauciuc de sub scaun și sar din autovehicul aproape căzând când deschid portiera. Nu văd nimic în această obscuritate, iar farurile mașinii sunt singurele care în atestă că nu am ochii închiși.
Odată reușind să disting conturul mașinii mele îmi îndrept pașii către ea, încercând să-mi dau seama dacă vreun corp de animal zace inconștient pe lângă ea. Dar nu văd nimic. Îmi ghidez pașii spre una dintre roți și ce văd apoi îmi taie respirația și teama își face loc în inima mea.

Unul dintre cauciucurile din față este tăiat tot și exact lângă el se odihnește un ciob verde, de la o sticlă de bere, cred.

- Asta îmi trebuia mie acum! exclam furioasă și mă mai mut o dată lângă mașină. Îmi trec mâinile prin păr mârâind.

O clipa rămân prelexă, gândindu-mă că voi rămâne aici până dimineața și apoi vor circula mașinile și voi scăpa, asta dacă nu mă mănâncă sălbăticiunile!

Apoi imaginea telefonului mobil aruncat pe scaunul pasagerului îmi apare in minte și mă întind numaidecât după acesta. Caut în repezeală numărul de la remorcări și apăs butonul de apelare. Un ton, doua tonuri, trei...

- Alo? se aude de la capătul firului. E o voce masculină, joasă, și câțiva fiori mă trec când își drege glasul înainte de a mi se adresa.

- Bună seara, murmur, am nevoie să mă remorcați, mașina mea a făcut până și...

- Unde sunteți? Mă întrerupe plictisit, probabil, de pălăvrăgeala mea inutilă.

- La trei sute de kilometri de Chic---, dar apelul este întrerupt și când i-au telefonul de la ureche, ca să-mi satisfac curiozitatea, constat că s-a închis din lipsă de baterie.

Mda, asta s-a întâmplat și eu am rămas singură, pe întuneric, în pustietate, fără baterie. Nici nu sunt stele pe cer, ca să pot da vina pe alinierea astrelor, e doar negru.

~*~

Mă învârt în jurul mașinii numărând secundele ce se încăpățânează să treacă mai greu ca niciodată. Ceasul de la bord arăta 02:32 dimineața și mă întreb câte secunde voi mai număra până la ivirea zorilor.

Pasul meu e liniștit, iar tălpile pantofilor se lovesc cu un clinchet de asfalt. Un pas, doi pași. Stângul și apoi dreptul exact cum m-a învățat Ross acum două veri.

- Întâi stângul, Baverly! Strigă la mine de pe trotuar, ridicând de la sol un picior și indicându-l.

- Dar e stângul, spun și ridic piciorul pe care l-a ridicat și el

- Ăla e dreptul, zice și vine către mine, atingând ușor pielea gambei mele cu buricele degetelor și câțiva fiori îmi traversează măruntaiele agitându-le. Îmi lasă piciorul jos.

- Dar..., fac eu confuză, tu ai ridicat piciorul ăsta. Spun și arăt cu bărbia piciorul pe care îl ridicase acum câteva minute.

- Aia e stânga mea, mormăie, tu trebuie să începi cu ăsta, îmi apucă glezna între degete și îmi ridică odată cu ea talpa de pe pământ, ceea ce mă face să mă dezechibrez și să mă agăț de umărul lui pentru a nu cădea. Chicotește. Scot limba la el. Bagă limba aia în gură, căci dacă nu, stiu eu ce sa fac cu ea, îmi zâmbește pervers. Hai, Baverly, din nou. Stângu', stângu', stâng, drept, stângu'...