Perfecțiunea în doze mici

Prolog

Îmi închid ochii și mă trântesc ostenită pe salteaua patului, văzând obișnuitul întuneric. Toți suntem familiarizați cu el. Îl vedem când clipim, pe cer, noaptea, întrerupt de micii picuri de lumină, numiți stele.

Îl vedem când numărăm la v-ați ascunselea, apoi așteptăm să percepem lumina. Ceea ce se întâmplă aproape instantaneu.

Eu una văd întunericul de fiecare dată când mă dau cu capul de pereți în urma unei beții, îl văd la fiecare palmă pe care mi-a dat-o vreo bonă vreodată, doar pentru că nu am ascultat-o.

Îl am cu mine în așteptarea certitudinii că mâine va fi mai bine. Îl știu cu mine în fiecare moment al existenței mele.

Îi aud pașii ce mă urmăresc pe coridorul neluminat de torțele speranței, în visul în care zidul construit în jurul castelului va ceda, iar atacatorii vor putea da foc tuturor lucrurilor agonisite de mine. Lăsând în urmă doar cenușa a ceea ce a fost odată acel castel. Cenușa speranței, ce nu rămâne decât să o suflu și va dispărea și ea, odată cu tot ce mi-am dorit vreodată.

Întunericul reprezintă așteptarea nesfârșită a persoanei ce va avea să schimbe tot ce mi se întâmplă.

Îl simt trecându-mi degetele pe curbele literelor de pe paginile albe ale cărților pe care le citesc. Cărți în care există schimbare, dragoste și speranțe. În care protagonista găsește puterea de a lupta pentru ceea ce își dorește cu adevărat. Eu de ce nu o găsesc? În care protagonistul, familia și toți prieteni existenți susțin protagonista. Pe mine nu mă mai susține nimeni, înafara cârjelor confecționate din hârtie. Cărți care au un final fericit, finaluri la care nu pot decât visa. Cărți în care întunericul este înlocuit de lumină.

Îl aud în suspinele tăcute, în glasul mamei, al tatei, în huruitul motorului de la mașină.

Îl aud în cârâitul ciorilor ce-mi poartă pe aripi trecutul și care mă vor urmări până în cel mai îndepărtat colț al viitorului, ignorând cu desăvârșire "cicatricile" sângerânde pe care inima mea le poartă de foarte mult timp.

Îl aud în cele mai uitate amintiri ale mele, în cele mai vagi râsete. Strecurându-se asemeni unui hoț și estopând orice sunet ce mi-ar putea defini fericirea. Luând-o pe toată. Lăsându-mă la fel de goală și neștiutoare că în ziua în care m-am născut.

Îl aud în strigătele umbrei, ce se agață cu disperare de gleznele mele, înlocuind sunetele din jur cu vagile șoapte strigate. "Întoarce-te. Întoarce-te și fii ce ai fost odată. Aruncă gunoaiele alea de cârje și mergi pe picioarele tale".

Îl simt...

- Baverly, cina este gata, treci jos, acum! o aud pe mama strigând și ruinându-mi micul discurs interior.

- Da, acum, acum! țip înapoi ca mai apoi să mă ridic din pat și să-mi întind oasele.

- Nu se țipă în casă, coboară dacă ai de spus ceva! urlă din nou.

Dar tu ce faci, Einstein?

Cobor scările plictisită și total lipsită de vlagă, cred că cele două vin la pachet.

La masa din sufragerie ceilalți trei membri ai familiei mele au luat loc pe scaune și își savurează cina, care ca de obicei trebuie să conste într-o mâncare fițoasă.

Îmi dau ochii peste cap și pornesc, din nou, spre aceea bucată de lemn lucrat de cel mai bun tâmplar din oraș, cum îi spune tata.

Mă așez la locul meu și apuc furculița în mână. Mama, tata, și fratele meu sunt prea prinși într-o discuție despre iubita perfectă pe care o are Cameron în ultimul timp.