Perfecțiunea în doze mici

Anunț

Bun, oameni care încă citesc asta. Am ieșit din concurs. Știți voi cel cu probele și cel care mi-a dat poza de la media capitolului trecut drept obiect de inspirație. Oricum, nu-s așa dezamăgită cum mă gândeam ca voi fi, de fapt deja ma gândesc cât de bine sună să pot scrie ce vreau fără să mă încadrez la anumite criterii. Deci, cartea rămâne în picioare.

Vreau să zic că nu voi abandona acest proiect pentru nimic în lume. Este cea mai bună idee care mi-a venit vreodată. Nu mă așteptam să pot ilustra ceva așa complex. Sunt mandra de mine, chiar dacă juratele nu au fost de aceiași părere cu mine. Nu sunt supărată deloc. Sunt chiar impresionată de profesionalismul, dacă îl pot numi așa, cu care tratez această situație. Adică, este groaznic să ieși dintr-un concurs în semifinale. Dar încă nu sunt afectată. Aștept noaptea să văd dacă mă lovește adevărul peste față și va începe să mă macine acest amănunt. Dar momentan sunt foarte bine și am să profit de asta.

Voi începe prin a spune că sunt încântată că am ieșit cu demnitate din probele concursului. Sunt foarte mandra de mine.

Acum vreau să vă povestesc cum a apărut această idee pentru mine și ce a însemnat ea. Prima dată când m-am gândit la personaje și la acțiune  ele erau în cadrul unei academii unde se practica baletul. Urma să fie urmarea primei mele cărți. Personajul feminin principal, sau cum o cunoașteți voi, Baverly, era fiica protagoniștilor din Ciocolata amară, nu era deloc ceea ce reprezintă azi personajul, era timidă, supusă și ușor de manevrat, suferea în tăcere fără să se exteriorizeze. Apoi personajul a devenit în mintea mea, mai introvertit și foarte răutăcios. Atacând pe orice îi sfida scopurile inclusiv părinții săi. Apoi cartea nu a mai fost continuarea primei și am adăugat alte personaje care să țină locul părinților, dar erau pe același subiect ca și cei de acum, care puneau pe primul loc banii. Pe urmă personajul s-a conturat mai bine în interiorul cutiei mele craniene si a devenit ce știm și iubim astăzi, eu, eu cel puțin o iubesc.

Personajul masculin principal a fost o adevărată provocare încă de când a apărut această ideea în mintea mea. La început mi-a fost chiar greu să-i găsesc un nume potrivit. Căci, în timp ce la feminin a rămas același dintotdeauna, adică Baverly, la masculin a fost dificil. Numele său se schimbă în fiecare zi și îmi era greu să le țin minte pe multe dintre ele, asta pentru că sora mea mi le spunea dintr-un serial la care uita. Oricum el era tipul cel  rău la început, știți doar, cel misogin, dar asupra căruia s-au abătut toate relele. Apoi a devenit tipul pe care nu mulți îl cunoșteau, cel ce se pierdea cu ușurință în mulțime, cel cu care cel mai probabil ai avea doar o relație platonică. Apoi și el a prins contur în mintea mea și a devenit cel pe care îl veți cunoaște în capitolele următoare.

Cum am mai spus acțiunea avea loc în cadrul academiei de balet. Dar am schimbat și acest aspect,asta bineînțeles după ce m-am documentat degeaba în privința pașilor de balet care se practicau, doar pentru că voiam să îi dau o nota mai profi cărții în sine.

Întâmplările în sine centrau pe suferința protagonistei, cum se bucură nespus când își revede prietenul din copilărie. Apoi se întâmplau multe alte chestii la care nu m-am gândit și prietenul ei murea de cardiomiopatie dilatativă și îi lăsa o scrisoare în care îi zicea să nu plângă. Oh, Doamne, cât m-am gândit la conținutul acelei scrisori.

Cam atât se conturase în mintea mea și cred că nu-i așa strălucită că cea de acum. Mă rog, eram mai proastă în trecut, asat fiind acum câteva luni.

Cred că ar trebui să schimb titlul capitolului, ei bine acum este "Anunț", dar când veți citi asta, dacă o veți face, cred că o să fie altul.

Până la următorul capitol, care cred că va apărea săptămâna asta în funcție de temele pe care le am(clasa a VII-a este grea), va urez zile frumoase și cât mai multe realizări(ok, asta a sunat pompos?)