Perfecțiunea în doze mici

Capitolul 3

3. O să-mi încleștez degetele pe cani...

Pândesc de pe balcon o rază din soarele dimineții. Este blocat între vârfurile zgârie norilor ce împânzesc zona în care o să locuiesc de acum înainte. Am o cană de cafea cu lapte în mână și o pătură pe picioare asta pare mult mai ușor decât m-am așteptat. Dar nu este. Simt cum pielea mi se usucă de la frigul de la primele ore. Părul îmi este zburat pe umeri de vânt și mă simt de parcă tocmai am ieșit dintr-un iglu și fac pentru prima dată cunoștință cu aerul dimineții.

Sunt de câteva ore în Chicago și deja tot entuziasmul mi s-a tăiat fiind înlocuit cu un fel de dezamăgire. Orașul este foarte frumos, dar la periferie, nu în centru, unde circulă mașini și oameni își încep programul de muncă la ora cinci dimineața.

Toată forfota asta mă face să-mi aduc aminte de diminețile în care o pereche de brațe mă strângeau bine cât să nu îmi fie frig.

Imagini cu Ross îmi apar în minte și tremur pentru prima dată în această zi. Nu pot să-mi scot din minte zâmbetul lui sincer. Nu pot să uit acei ochii verzi in care obișnuiam să mă uit cu orele. Nu-i pot uita glasul cristalin. Nu pot uita cum îmi jura iubire veșnică.

Cum la fel nu pot uita ultima noastră întâlnire când mi-a spus: "Te-am iubit din plictiseală". Ziua în care zidul din jurul castelului a cedat. Ziua în care sufletul mi-a luat foc și a ars până la ultima moleculă. Ziua în care am înțeles că poți trăi și fără să o faci.

Îmi scutur picioarele încercând să scap de frisonul care m-a cuprins. Mă ridic în picioare și arunc pătură cât colo. Dau drumul lacrimilor. Mă simt nepuncioasa, mă simt goală și lipsită de lumină. Mă simt de parcă orice urmă de fericire m-a părăsit.

Și plâng. Plâng până plămâni refuză oxigenul și îmi este imposibil să respir. Plâng până lacrimile mi-au secat și rămas doar o urma umedă. Plâng până îmi vine să leșin.

Îmi bubuie capul și cred că va exploda daac nu stau jos curând, așa că mă trântesc pe unul dintre scaunele de acolo. Îmi duc mâinile la tâmple și încerc să-mi reglez respirația precipitată.

- Stai, Baverly, stai! A strigat după mine. Mi-am strâns paltonul în jurul corpului. Aveam doar un tricou și o pereche de pantaloni din mătase și era al naibii de frig. Îmi tremurau pana și mandibulele.

Continui să merg în direcția opusă lui și, deși îi auzeam pașii urmărindu-mă, nu mă întorc carte el.

Picătură asta a umplut paharul, eu nu am să-i mai tolerez un asemenea comportament, este sub limita decenței, el nu poate să -mi vorbească astfel. Pașii din urmă mea se întețesc și se aud tot mai aproape, dar nu mă opresc.

In scurt timp sunt smucită de braț și mă întorc către fata sa. Mă privește cu ochii mari și sticloși, umeri îi tremură și părul îi stă răsfirat pe frunte.

- Baverly, te rog, face și buza de jos începe să-i tremure. Te rog, nu te duce, nu pleca, am nevoie de tine. Baverly, inima mi se agită în piept și mă simt de parcă cineva ar fi dat drumul unei găleți cu apă fierbinte peste ea.

Întinde mâna către mine și îmi mângâie obrazul cu degetul mare. Își apropie fata de a mea și îmi freacă gâtul cu fruntea lui. Îi simt respirația. Îi aud bătăile inimii. Văd cum spatele i se ridică și apoi coboară când inspiră și expiră.

- Iartă-mă, îmi pare rău, murmură și îi simt nasul pe gâtul meu. E rece și mă gâdilă.

Îmi petrec mâinile pe sub ale lui și îl strâng în brațe suspinând. Tresare ușor, dar își revine repede, și își ridică ochii întunecați de fericire către mine. Se avântă peste buzele mele și îmi fură respirația.