Perfecțiunea în doze mici

Capitolul 5

5. Mereu am vrut impasibilitate...

  Mă simt vădit superioară pentru că i-am închis gura, dar doar pentru o secundă, căci imediat după aceea îmi dau seama cât de imatură am fost.

Inspir adânc și îmi pregătesc picioarele pentru a mă ridica și pentru a pleca.

Se presupune că sunt matură și că sunt în stare să îmi port singura de grijă, că sunt îndeajuns de responsabilă încât să știu să aplanez un conflict. Și eu fac asta, pentru a-mi demonstra că nu sunt decât un copil prost.

Mă ridic în grabă de pe fotoliu și îmi întorc privirea către tip.

— Îmi pare rău, murmur și mă dau la o parte. Îmi întorc capul spre Logan și zic: Trebuie să plec, mersi că m-ai scăpat de dans, îi spun aproape de ureche.

Mă depărtez o secundă, cât să îmi poziționez buzele în dreptul obrazului său și îl sărut prelung. Apoi mă întorc spre Hex și repet procedeul.

— Mulțumesc ca nu m-ai omorât, spun și chicotesc slab apoi fac stânga împrejur și plec spre grupul precedent.

Încă simțeam privirile celor ce tocmai i-am lăsat pe mine și mă încordez incomodă. Oare s-ar putea opri din holbat?

Mă întind după geaca mea de piele și o pun pe mine în repezeală. Îi închid fermoarul dorind să acopere decolteul bluzei și îmi iau geanta de pe canapea, nici nu verific dacă are toate lucrurile în ea. O pun pe umăr și mă uit în jur după chipul lui Claire.

Claire vine din mulțime și este puțin amețită, clar nu au fost puține paharele date peste cap în această seară. Ajunge în dreptul meu și mă privește confuză, toți o fac, mai ales cei de la masa la care tocmai am stat.

— Pleci așa repede? Mă întreabă și face botic. Nu vreau să pleci! Se miorlăie. Mai stai!

Zâmbesc șters la accesul ei de imaturitate, măcar nu-s singura care o face. Și îmi iau o șuviță de par în mână, cât să mi-o îndrept de pe față.

— Trebuie să plec, spun aceleași cuvinte și mă întorc pe călcâie.

Caut prin buzunarele gecii cheile mașinii și când le găsesc sunt mai mult decât fericită să o iau la pas printre oameni care dansează, abuzând astfel de tot spațiul pus la dispoziție.

Împart câteva coate și sunt în zona de lângă bar, e mult mai puțină lume aici. Răsuflu ușurată când îmi văd cheile încă așezate pe deget și când simt geanta pe umăr, dar tresar speriată când cineva mă răsucește la o sută optzeci de grade și mă trezesc cu fața într-un piept rigid.

Brațele misteriosului mă țin captivă și, oricât aș încerca să scap, nu pot. De fiecare dată când încerc să mă depărtez mă strânge și mai tare. Asta până se decide să vorbească, iar eu îmi dau seama cine este:

— Ok, fată misterioasă, al cărei nume nu îl știu, începe, încă, accentuează. Nu știu care a fost faza de mai devreme, dar eu am rămas surprins de bipolaritatea ta.

Sângele îmi îngheață în vene și fac prima chestie care îmi vine în minte. Îl calc pe picior și îl fac să-mi dea drumul din cauza șocului. Îmi dau părul pe spate și o văd în treacăt pe Claire cum se holbează.

Dar nu-i acord atenție și mă uit pe podea în căutarea cheilor mele, pe care le scăpasem când "Domnul port cămașă neagră, deci sunt de mii de ori mai inteligent" m-a smucit.

Odată ce le găsesc le iau repede și mă întorc spre ușă, gata să plec odată de acolo, iar înainte să îmi iau tălpășița mă întorc către el zicându-i o ultimă frază: